24.04.2016

A Little Life de Hanya Yanagihara


Ok, deci cartea asta. Cartea asta nu este neapărat cea mai bună carte pe care am citit-o, dar cu siguranță este cea mai reală și m-a făcut să simt atât de multe lucruri diferite; a făcut un dezastru din mine și inima mea. Și pentru că în momentul în care am început să scriu această recenzie (inițial în engleză, pe goodreads), fața mea era roșie de la plâns și aveam probleme să respir din cauza plânsului, această carte merită iubire.

Totuși, am sentimente conflictuale legate de cartea asta. Cum poți vorbi corect despre o carte în care găsești atât de multe? Cum poți iubi cu adevărat o carte care te face să suferi zilnic și cum poți urî cu adevărat o carte care te-a făcut să simți atât de mult zilnic? Încă nu am găsit un echilibru între tot ce simt pentru cartea asta, deci iată-mă încercând să împărtășesc tot ce am găsit.... magic în A Little Life.

Cartea urmărește viețile unui grup de patru prieteni - începând cu experiența lor la facultate (acesta fiind și locul în care s-au întâlnit) și continuând cu decenii după. Totuși, cartea se concentrează asupra sărmanului și tânărului Jude, dar viețile lor sunt încântătoare mai ales prin cât de simplu și nesigur cei patru navighează prin ele. Cine nu s-a îndoit de propriile aptitudini, pe măsură ce timpul trecea? Cine nu a fost sigur de valoarea sa la un moment dat și cine nu a simțit prea grele așteptările societății? Găsești răspunsuri la aceste întrebări în această carte, și încă multe altele, într-un mod foarte dureros.

Avertisment! Cartea asta cuprinde o multitudine de teme grele, precum: abuz sexual/viol, self-harm, depresie, dependența de droguri și cam orice altceva ce intră în această sferă. Este o carte dificilă și nu îndulcește evenimentele. Este greu să înghiți unele lucruri din cartea asta. Este greu să te forțezi să treci prin pagini în unele momente și cu siguranță A Little Life îți oferă îndeajuns de multe motive să plângi și să-ți simți starea ducându-se cât de jos posibil. Deci da, cartea asta cu siguranță va afecta cititorul, deci nu o recomand dacă sunteți sensibili sau vă deranjează temele pe care le-am enumerat deja.

Dar știi, în timp ce are toate acele subiecte mai puțin frumoase, găsești de-asemenea topicuri precum prietenia: importanța ei și cum poate influența o persoană, modul în care dinamica unui grup de prieteni se schimbă odată cu persoanele din interiorul lui, pe măsură ce anii trec. Sau familia: cum uneori o familie construită de tine este mai dorită. cum un părinte se simte de fapt când se confruntă cu creșterea unui copil. Pasajele acestea au fost preferatele mele, gândurile în legătură cu relațiile interumane și viață în general, mai ales că o grămadă de paragrafe au rezonat cu ceea ce cred și eu. Mă regăsesc în personajele acestei cărți - și cred că de aia și înseamnă cartea asta atât de mult pentru mine la momentul actual.

Dar!! Personajele sunt absolut extraordinare și cu siguranță cea mai bună parte din A Little Life. Ai un cast diversificat (persoane de culoare!!) și niște personalități absolut incredibile. Nu am destule degete la ambele mâini să-mi enumăr preferații: pur și simplu am considerat prietenii lui Jude adorabili, ciudat de familiari. Am totuși două personaje care mi-au plăcut super mult: JB, un artist cu o tonă de probleme și și mai multe decizii groaznice, și totuși nu am putut să nu-l iubesc, să nu-i doresc binele pentru că el e cel în care m-am regăsit cel mai mult, cel al cărei acțiuni am putut să le prezic cu zeci de pagini înainte. 
Și, bineînțeles, Andy, un doctor cu o personalitate puternică și un proces de gândire minunat, și probabil cel mai bun prieten pe care și l-ar putea dori cineva. Iubirea mea merge către toate personajele cărții ăsteia, către micile universuri pe care și le-au creat, către viețile lor cu toate grijile, insecuritățile și gesturile blânde, excursiile anuale și obiceiurile de familie - totul atât de realist prezentat că puteam să simt mirosul de mâncare, neliniștile, căldura grijii și îmbrățișării lor. Sunt cu toții minunat portretizați și de acum înainte, îi voi mulțumi acestei cărți pentru atâția indivizi atât de viu imaginați, că i-am simțit reali în timpul întregii lecturi. 

Un lucru pe care l-am apreciat la cartea asta a fost ușurința cu care aduce în discuție sexualitatea personajelor. Totul este acceptat pe măsură ce vine și este înviorător să vezi că viața merge mai departe fără a se lăsa influențată de cine este atras de cine. Pentru că, știți, așa funcționează și lumea reală, și a fost minunat să văd iubiți și lesbiene menționați cu atâta naturalețe. Nu pot decât să sper că într-o zi toate cărțile vor avea parte de asemenea tratament, iar cele mai groaznice specimene ale umanității vor învăța să accepte asta.

Dar cartea asta te va distruge. Nu am nicio idee dacă ăsta chiar îi e scopul; de fapt simt că doar încearcă să-ți arate cele mai urâte părți ale vieții, ale existenței umane, dar o face foarte bine. Știi ce urmează, sunt destule premoniții în legătură cu viitorul personajelor, și te gândești: Oh, o să fiu pregătit când va veni. Dar atunci când partea dureroasă chiar vine, este de zece ori mai rău decât cel mai rău lucru pe care ți l-ai imaginat. Sau vine, și totul e okay până când o replică, o singură replică te face să începi să plângi incontrolabil. Nici nu mai știu de câte ori am plâns în timp ce făceam naveta din cauza cărții ăsteia, sau câte minute mi-au trebuit ca să respir ca lumea după o parte prea intensă a cărții, pentru că totul era prea mult. Am citit A Little Life în bucăți de 40-50 de pagini, și chiar dacă printr-un miracol nu vărsam nicio lacrimă, atunci sfârșeam cu o durere de cap. Pentru că numeroasele incredibile sentimente regăsite în cartea asta sunt transmite cititorului în timpul lecturii. A heart is a heavy burden, dar nu cred că am înțeles exact această frază până ce nu am empatizat cu ce se întâmplă în cartea asta.

5/5

JB wore a perpetual expression of mild disbelief while at his job, both that he should be working at all and that no one had yet thought to recognize his special genius.

Their faith in him, in his ultimate triumph, remained unwavering, almost disconcertingly so. They were convinced - even as his own conviction was tested so many times that it was becoming difficult to self-generate it - that he would someday be an important artist, that his work would hang in major museums, that the people who hadn't yet given him chances didn't properly appreciate his gift. Sometimes he believed them and allowed himself to be buoyed by their confidence. At other times he was suspicious - their opinions seemed so complete opposite of the rest of the world's that he wondered whether they might be condescending to him, or just crazy.

Here, they would even be able to save a little money, and what did they need more space for, anyway? Of course, they both craved beauty, but that would have to wait. Or rather, they would have to wait for it.

"Yes, Ma," he'd say. And then he'd eat his breakfast and leave for the day, stepping out into the world in which no one knew him, and in which he could be anyone.

Here, however, you made art because it was the only thing you'd ever been good at, the only thing, really, you thought about between shorter bursts of thinking about the things everyone thought about: sex and food and sleep and friends and money and fame. But somewhere inside you, whether you were making out with someone in a bar or having dinner with your friends, was always your canvas, its shapes and possibilities floating embryonically behind your pupils.

When did pursuing your ambitions cross the line from brave into foolhardy? How did you know when to stop?

But these were days of self-fulfillment, where settling for something that was not quite your first choice of a life seemed weak-willed and ignoble. Somewhere, surrendering to what seemed to be your fate had changed from being dignified to being a sign of your own cowardice. There were times when the pressure to achieve happiness felt almost opressive, as if happiness were something that everyone should and could attain, and that any sort of compromise in its pursuit was somehow your fault.

New York was populated by the ambitious. It was often the only thing that everyone here had in common. [...] "Ambition is my only religion," JB had told him, [...] Only here did you feel compelled to somehow justify anything short of rabidity for your career; only here did you have to apologize for having faith in something other than yourself.

Although maybe love was too much to ask from his parents. They had lost so many children that perhaps they simply either wouldn't or couldn't surrender themselves wholly to the ones they now had. Eventually, both he and Hemming would leave them too, by choice or not, and then their losses would be complete. But it would be decades before he was able to see things this way.

Although they'd of course been warned that their lives would be misery for years, how they had all of them, to a one, assumed they'd be the exception (and now all, to a one, secretly thought they still would be).

At such times, he envied his friends for the exact things he had once pitied them for: the fact that no one had any expectations for them, the ordinariness of their families (or their very lack of them), the way they navigated their lives by only their own ambitions.

To whom could he explain that he found as much contentment and safety in unloved Lispenard Street, in his bomb-shelter stockpilings, as he did in the facts of his degrees and his job? Or that those moments alone in the kitchen were something akin to meditative, the only times he found himself truly relaxing?

He had learned not to share evidence of his oddities as a way to distinguish himself from others, although he was happy and proud that they shared theirs with him.

He wasn't stupid, but he suffered from a lack of passion, as if, at twelve, he had already become resigned to the fact that life would be a disappointment, and he a disappointment to the people in it.

But what was happiness but an extravagance, an impossible state to mantain, partly because it was so difficult to articulate?

Friendship, companionship: it so often defied logic, so often eluded the deserving, so often settled itself on the odd, the bad, the peculiar, the damaged.

"The world has two kinds of people. Those who are inclined to believe, and those who aren't. In my courtroom, we value belief. Belief in all things."

"You see, Jude, in life, sometimes nice things happen to good people. You don't need to worry - they don't happen as often as they should. But when they do, it's up to the good people to just say 'thank you', and move on, and maybe consider that the person who's doing the nice thing gets a bang out of it as well, and really isn't in the mood to hear all the reasons that the person for whom he's done the nice thing doesn't think he deserves it or isn't worthy of it."

He experienced the singular pleasure of watching people he loved fall in love with other people he loved.

"If I were a different kind of person, I might say that this whole incident is a metaphor for life in general: things get broken and sometimes they get repaired, and in most cases, you realize that no matter what gets damaged, life rearranges itself to compensate for your loss, sometimes wonderfully. Actually - maybe I am that kind of person after all."

You were boys who assumed that people would like you, not from your arrogance, but because people always had, and you had no reason to think that, if you were polite and friendly, then that politeness and friendliness might not be reciprocated.

She was an only child, as I was an only child, and my father was an only child, too: a family of onlys.

I have never been one of those people who feels that the love one has for a child is somehow a superior love, one more meaningful, more significant, and grander than any other. I didn't feel that before Jacob, and I didn't feel that after. But it is a singular love, because it is a love whose foundation is not physical attraction, or pleasure, or intellect, but fear. You have never known fear until you have a child, and maybe that is what tricks us into thinking that it is more magnificent, because the fear itself is more magnificent. Every day, your first thought is not "I love him" but "How is he?" The world, overnight, rearranges itself into an obstacle course of terrors. I would hold him in my arms and wait to cross the street and would think how absurd it was that my child, that any child, could expect to survive this life.
It doesn't matter how old that child is, or when or how he became yours. Once you decide to think of someone as your child, something changes, and everything you have previously enjoyed about them, everything you have previously felt for them, is preceded first by that fear. It's not biological; it's something extra-biological, less a determination to ensure the survival of one's genetic code, and more a desire to prove oneself inviolable to the universe's feints and challenges, to triumph over the things that want to destroy what's yours.
When your child dies, you feel everything you'd expect to feel, feelings so well-documented by so many others that I won't even bother to list them here, except to say that everything that's written about mourning is all the same, and it's all the same for a reason - because there is no real deviation from the text. Sometimes you feel more of one thing and less of another, and sometimes you feel them out of order, and sometimes you feel them for a longer time or shorter time. But the sensations are always the same.
But here's what no one says - when it's your child, a part of you, a very tiny but nonetheless unignorable part of you, also feels relief. Because finally, the moment you have been expecting, been dreading, been preparing yourself for since the day you became a parent, has come.
And after that, you have nothing to fear again.

There had been periods in his twenties when he would look at his friends and feel such a pure, deep contentment that he would wish for the world around them would simply cease, that none of them would have to move from that moment, when everything was in equilibrium and his affection for them was perfect.

"And Jude-" But he didn't, or couldn't, say anything else.
"I know," he said. "I know, Willem. I feel the same way."
"I love you," said Willem, and then he was gone before he had to respond. He never knew what to say to when Willem said that to him, and yet he always longed for him to say it.

There is a flurry of picture-taking, with everyone taking photos of everyone else in various arrangements and configurations. He is the only one who doesn't take any at all, as he's in every one.

Decades of approbation, of affection are stuffed into this one afternoon, and he gorges on it, reeling from the strangeness of it all.

I never had friends, either, not for a very long time, not until I was much older than you. I wanted them, too. And I always wondered if I would ever find any, and how, and when. And then I went to college, and I met people who, for whatever reason, decided to be my friends, and they taught me- everything, really. They made me, and make me, into someone better than I really am. The only trick of friendship, I think, is to find people who are better than you are - not smarter, not cooler, but kinder, and more generous, and more forgiving - and then to appreciate them for what they can teach you, and to try to listen to them when they tell you something about yourself, no matter how bad - or good- it might be, and to trust them, which is the hardest thing of all. But the best, as well.

All you really have to do is just be a good person, which you already are, and enjoy your life. You're young. You have years and years to figure out what you want to do and how you want to live.

Why wasn't friendship as good as a relationship? Why wasn't it even better? It was two people who remained together, day after day, bound not by sex or physical attraction or money or children or property, but only by the shared agreeement to keep going, the mutual dedication to a union that could never be codified. Friendship was witnessing another's slow drip of miseries, and long bouts of boredom, and occasional triumphs. It was feeling honored by the privilege of getting to be present for another person's most dismal moments, and knowing that you could be dismal around him in return.

He thought of his time with the organization as his salute to his friends, all of whom were living the sorts of lives he marveled at: he considered them such successes, and he was proud of them. Unlike him, they had no clear path to follow, and yet they had plowed stubbornly ahead. They spent their days making beautiful things.

Cartea nu este momentan tradusă și în română, dar a câștigat niște premii destul de importante, a fost printre finaliștii nominalizați pentru Man Booker, deci îmi imaginez că nu va mai dura prea mult, și va apărea și pe rafturile librăriilor de la noi din țară. 
Citatele nu sunt toate, pentru că sunt bolnavă și îmi este prea lene să mă dau jos din pat, să-mi caut ereaderul și să copiez restul citatelor. Mâine după-masă voi pleca la țară; sper să apuc să programez alte postări. Dacă nu, anunț de pe acum că postările wrap-up și favorites vor ajunge întârziate, în prima săptămână din mai cel mai probabil. 

15.04.2016

Sara's mailbox #nicinustiucefaccuviatamea

Nu au trecut nici măcar două luni de când am postat ultima oară imagini cu ce cărți mi-am mai luat. Ce s-a întâmplat între timp, ca să ajung din nou în aceeași ipostază? Un târg de carte, prieteni drăguți, nici un pic de control...


În primul rând, am fost din nou la anticariat. Era săptămâna cu simulări, aveam ceva timp liber până să mă duc să văd Zootopia, și am zis de ce nu? Păi, răspunsul ar fi trebuit să fie evident, dar eu tot am ieșit de-acolo cu aceste cinci cărți (am dat 11 lei !!! pe toate). O carte de Alexandre Dumas, pentru că niciodată nu vei avea îndeajuns de multă aventură în viața ta, și una de Virginia Woolf pentru că încă îi citesc jurnalul și-mi place de ea mult. Restul sunt, sincere, luate la întâmplare.
De cartea lui Spark nu știu nimic, dar e scurtă și cică ar fi și amuzantă. Da, am luat o carte non-fiction (se întâmplă atât de rar, știu, și eu sunt șocată), despre viața la Florența în timpul familiei Medici, pentru că iubesc și locul și conducătorii mai mult decât ar trebui și cred că o să fie interesantă, să fiu sinceră. Iar restul este o colecție de povestiri SF, la începutul genului și era ieftină și mi s-a părut îndeajuns de interesantă, deci, din nou, de ce nu? Jur că filozofia asta o să facă să ajung îngropată în cărți.


8pt am luat-o pentru motivul evident că este o bandă desenată tradusă la noi și trebuie să arăt cumva editurilor că investirea în așa ceva nu este o pierdere!! Sinceră să fiu, sunt înnebunită după benzi desenate și a trecut aproape un an de la apariția primelor numere și deja a evoluat totul așa de mult!! Suntem un public flămând și practic, vrem mai mult. The Wicked + The Divine este tot o bandă desenată care este exact genul meu: zei în zilele noastre și multă încurcătură, plus că arta este absolut superbă. Clar este una din benzile desenate preferate pentru mine! De-asemenea, dacă doriți cumva recenzii și la benzi desenate de-acum încolo, vă rog să-mi spuneți? Adică cred că o să devină o chestie reală pe-aici asta, cu cât o să pun gheruțele pe mai multe volume, dar cine știe?
Oh oh oh, iar Elementary, The Ghost Line este mândria mea, pentru că Elementary este probabil serialul meu preferat (alături de Pushing Daisies) și acum îi am pe acești doi minunați actori pe coperta unei cărți și nu aveți idee cât de fericită mă face chestia asta. Nu am nicio idee care este plotul cărții, nici nu-mi prea pasă: eu practic citesc un fanfiction publicat *lacrimă*.


O prietenă mi-a zis că a făcut curat și a găsit niște cărți în engleză, dacă le vreau, așa că iată-mă! Nu știu nimic despre niciuna dintre ele, dar The Razor's Edge are marginile paginilor roșii, iar Big Pictures pare interesantă, mai ales că nu știu mare lucru despre literatura irlandeză, și cu atât mai mult despre cea dedicată copiilor.


Am cumpărat o serie a lui Tamora Pierce pentru că ea este o regină super lăudată și a trebuit să știu ce și cum. Coperțile nu sunt nici ele așa de groaznice precum credeam că o să fie, să fiu sinceră, și sunt destul de entuziasmată. Les Miserables este o adevărată biblie a suferinței și sunt așa de entuziasmată să continui să citesc, la vară. De cumpărat, am cumpărat-o de pe okian când erau reduceri și am dat doar 20 de lei (!!), iar până la momentul respectiv citisem doar cartea I, împrumutată de la bibliotecă. Încă sunt, de fapt, în același stadiu, nu știu de ce vorbesc.
Simon vs The Homo Sapiens Agenda este o carte atât de lăudată și sunt mie la mie sigură că-mi va plăcea! Prieteni și oameni pe care-i urmăresc pe diferite platforme sociale jură că asta este cartea la care se întorc mereu când se simt prost, iar personajul principal este gay! Ador să văd că diversitatea începe să fie o chestie care chiar există și în cărțile YA.


Și după am ajuns la Târgul Internațional de Carte și Muzică (ăsta să fi fost numele oficial? nu știu), de unde m-am întors cu ceva cărți. Mi-am luat Frumoasa adormită și fusul pentru că Neil Gaiman este un zeu, iar ilustrațiile sunt superbe, auriul este chestia mea preferată și deși nu am citit-o încă, știu că mă voi îndrăgosti iremediabil de poveste. Gazda, dacă mă urmăriți de destul de mult timp, probabil știți că este una din cărțile mele preferate - am citit-o de fapt împrumutată de la un prieten, iar acum în sfârșit o am și eu. E destul de clar că trebuie să o recitesc, nu?
Prietena mea genială... Ah, una din cărțile pe care le voiam neapărat de la târg. Are personaje principale feminine geniale (din câte am auzit), autoarea vrea să distrugă, cu seria asta, ideea că o carte bună trebuie să aibă neapărat un personaj masculin și abia aștept să văd cum o să facă asta (genial, din câte am auzit). Practic, a vorbit atâta lume despre cartea asta că nu mai pot de entuziasm.
Iar Un fel de basm am ochit-o încă de când a apărut: m-a atras coperta, iar după descrierea de pe spate pare exact genul meu de lectură (dacă va fi făcută așa cum sper eu...).


Tot de la târg mi-am mai luat: Despre ce vorbim când vorbim despre iubire, o colecție despre povestiri scurte pe care am vrut să o citesc când am dat acum... vreun an peste descriere. Neuromantul era destul de ieftină ca să nu-mi pese foarte tare, dar descrierea a fost îndeajuns de interesantă și sper că o să-mi placă (deși nu sunt încă foarte convinsă în legătură cu personajul principal, din câte mi-am dat seama din descriere).
Iar pe urmă am ajuns, din nou, la anticariat și am dat peste primele volume din Stăpânul inelelor. Din păcate, nu am dat și peste al treilea, dar erau ieftine și nu am putut să nu le iau. Plus că sunt în ediția asta paperback cu niște hârtie groasă care îmi place mult, se vede că au fost iubite la vremea lor și ador cam tot la cărțile astea.


Și, ultimul lucru pe care vreau să vi-l arăt: volumul 20 din Akatsuki no Yona (dreapta), care a venit cu un mic artbook (stânga). Nu am mai cumpărat o manga de muuult timp și sinceră să fiu m-a făcut atât de fericită. Și da, este în japoneză, și da, cunoștințele mele de japoneză sunt ridicol de mici, dar cândva (cândva!!) o să pot să citesc manga pe care o am în japoneză.

Ok, gata și book haul-ul ăsta! Pff, nu am mai făcut și o poză de grup pentru că 1) o să mă șochez singură și 2) pusesem deja la loc cărțile după fiecare poză făcută și mi-a fost prea lene să le mai iau din nou. Viața.
Spuneți-mi dacă ați citit vreuna din cărțile menționate aici, dacă vreți să o faceți și hm... la care dintre ele vreți recenzii, atunci când o să le citesc! Ok, pa, mwa!

((Am examenul la engleză mâine, iar cu puțin noroc și un program eficient, o să ajung și la lansarea de carte Căldura ghețarilor, de la Okian la ora 16 :) ))

09.04.2016

Most Wanted: Leapșă

Mulțumesc mult de tot Raluca pentru leapșă! Jur, lepșele îmi țin blogul în viață, dar oare mă pot plânge?

1. O carte publicată pe care ți-o dorești.
Uhm, știți că aș putea să încep o listă pe care nu aș mai termina-o niciodată, nu? Dar o să numesc o carte care a fost recent tradusă și la noi: Arta de a cere de Amanda Palmer. Dacă nu știați, pe lângă faptul că este cântăreață, Amanda este și soția lui Neil Gailman și această carte este un fel de jurnal, lucruri pe care le-a învățat din experiențele ei de viață? Cred? Nu sunt foarte sigură, având în vedere că nu am citit-o încă, dar vreau cartea asta ;;

2. O carte nepublicată pe care ți-o dorești.
This Savage Song de V. E. Schwab. Iubesc autoarea, o urmăresc pe twitter și cam tot ce face ea îmi dă viață, și deși încă nu am citit nimic scris de ea, am așteptări. Iar cartea asta sună absolut genial, are și o copertă super frumoasă și sunt entuziasmată să apară.

3. O carte pe care o dorești tradusă.
Hmm, nu cred că am mari preferințe? Cum eu citesc deja în engleză și sunt la zi doar cu lansările din țările vorbitoare de engleză, nu am neapărat cerințe. Mi-ar plăcea totuși să fie traduse cărțile lui Catherynne M. Valente, pentru că are un stil absolut fantastic (a spus odată că citind-o e ca și cum ai lua lsd, doar că mai ieftin și mai sigur, și jur că e adevărat), doar că cred că ar fi destul de greu de tradus și de păstrat aceeași magie a narațiunii, dar chiar cred că e una din autoarele pe care ar trebui să o citească oricine - măcar o povestire.
Și altceva ce mi-ar mai plăcea traduse sunt benzile desenate, pentru că sunt super scumpe în afară. Aici văd totuși că începem să ne mișcăm și să creștem, încet-încet, și chiar abia aștept să văd ce o să mai fie tradus. Ah, și pot să cer comics cu mai multe personaje feminine, vă rog? ((Apocalyptigirl apare în 25 luna asta și abiaaa aștept))

4. O carte pe care ți-o dorești datorită copertei.
Cartea Pricoliciul, Istoria secretă a Țării Vampirilor #1. Coperta a fost primul lucru care m-a atras la cartea asta și ador cum e tipul din prim plan fără față (dar și fără glugă și îi dă un aer super fain), iar albastrul ăsta folosit este super moale și plăcut (??), și hey și dacă cartea asta este pentru copii (este? habar nu am), eu tot o vreau pentru că arată super bine! (plus că iubesc cărțile pentru copii)


5. O carte pe care ți-o dorești datorită sinopsisului.
Deja dăm în chestii care cer ceva efort, hah. Hmm, În cele din urmă, o să aleg Pantomime de Laura Lam pentru că pare absolut genială:

Gene's life resembles a debutante's dream. Yet she hides a secret that would see her shunned by the nobility. Gene is both male and female. Then she displays unwanted magical abilities - last seen in mysterious beings from an almost-forgotten age. Matters escalate further when her parents plan a devastating betrayal, so she flees home, dressed as a boy.
The city beyond contains glowing glass relics from a lost civilization. They call to her, but she wants freedom not mysteries. So, reinvented as ‘Micah Grey’, Gene joins the circus. As an aerialist, she discovers the joy of flight – but the circus has a dark side. She’s also plagued by visions foretelling danger. A storm is howling in from the past, but will she heed its roar?

6. O carte pe care ți-o dorești datorită recenziilor.
A Tyranny of Petitcoats, o antologie cu femei badass. Inițial nu eram foarte entuziasmată pentru chestia asta, nu știam prea multe și nici nu eram interesată să aflu, dar în cele din urmă o prietenă pe goodreads a scris o recenzie care m-a făcut să-mi zic „trebuie să citesc cartea asta”. Chiar sună genial, plus că are câteva autoare despre care știu că scriu bine (Marissa Meyer, Marie Lu) și abia aștept să-mi iau doza de fericire feminină, când voi citi cartea asta.

7. O carte pe care ți-o dorești datorită autorului.
Hamilton: The Revolution de Lin-Manuel Miranda (+ încă doi autori pe care însă nu-i voi numi pentru că nu contează pentru cerința acestei lepși). Ok, ideea e că autorul pe care l-am menționat este de fapt actorul/cântărețul/compozitorul care a scris toate cântecele din musicalul Hamilton și care și joacă personajul cu același nume, iar cartea asta documentează cum munca lui a devenit de fapt o revoluție. Și okay, acum plâng puțin, pentru că costă o avere cartea asta și probabil vor trece ani până să mi-o pot permite, dar am atâta nevoie de ea în viața mea. Nu înțelegi cât de mult iubesc Hamilton. PS: dacă cumva cineva super bogat îmi urmărește blogul, hei, primesc donații în cărți despre Hamilton, aparent (jk, jk..)

8. O carte pe care ai citit-o deja și ți-o dorești.
The Scorpio Races de Maggie Stiefvater. Am citit-o pe telefon acum muuult timp, dar am iubit-o și într-o bună zi chiar o să o am, okay? După ce că are un stil absolut incredibil, mai are și o copertă super frumoasă. Am scris și o recenzie de care încă sunt, surprinzător, mândră.

9. O carte pe care nu ți-o dorești suficient de mult.
Ok, uite, la mine nu există termenul de „nu mi-o doresc suficient de mult”. Ori îmi doresc ceva, și atunci cândva, la un moment dat în viața mea, o să ajung să și am acel ceva, ori nu-mi doresc și punct. La mine nu există lucruri făcute pe jumătate, okay, iar cuvântul „cândva” e crezul meu.

10. O carte pe care ți-o dorești pentru tot. Dar tot, știi cum? Tot!
Monstress de Sana Takeda și Marjorie M. Liu. Este o bandă desenată, dar chiar totul la ea sună și pare absolut minunat. Din păcate, mă îndoiesc că o să apară vreodată la noi, și chiar în străinătate, mai sunt aproximativ 100 de zile până apare primul volum. Dar eu sunt entuziasmată. Vreau banda asta desenată în viața mea. Am nevoie de ea în viața mea.

Okay, leapșa asta a fost de fapt mult mai faină decât mă așteptam să fie?? Și m-am distrat completând-o, deși acum mă gândesc cu jind la toate cărțile pe care încă nu le am, fizic, în viața mea *lacrimă*. Dau mai departe leapșa: Andreei, Leontinei și lui Ossy, pentru că chiar sunt curioasă să vă aflu răspunsurile la întrebările astea. Oricine mai vrea să o facă, este liber să o preia :)
Și, spuneți-mi și mie în comentarii o carte (sau niște cărți) pe care vreți să o (le) citiți!!

03.04.2016

March Favorites

Am zis încă de la începutul lunii că această postare va fi lungă. Martie a fost o lună agitată și plină de lucruri care mi-au meritat iubirea, deci am despre ce vorbi azi.

Primul lucru: m-am tuns. Și mi-am făcut șuvițe turcoaz, care însă devin cam verzi după prima spălare. Sincer, sunt atât de fericită de modul în care arată, iar complimentele sunt continue, la fel și entuziasmul meu. Dacă vă întrebați, este mult mai ușor să ai grijă de păr vopsit și/sau breton decât se spune, și asta vine de la o persoană foarte leneșă. Majoritatea, dacă mă urmăriți sau îmi sunteți prietene pe multiplele conturi, știți deja cum îmi stă!


O poză cu multeee din preferatele lunii. Semnul de carte cu sigla Wonder Woman și floarea făcută în tehnica quilling le-am primit drept cadou de primăvară de la niște prietene foarte drăguță și simpatice (Ozy & the Band, the second album). Și, pentru că sunt foarte entuziasmată de asta: atestatul meu la engleză este intitulat Wonder Woman and (her impact on) feminism, vorbesc mult despre asta și majoritatea prietenilor mei știu deja că la momentul actual eu sunt puțin obsedată de eroina asta.

Continuând, luăm banda desenata 8pt: exilul. După ce am plâns după ea vreo două săptămâni, am rămas fără bani în portofel și eu tot mi-am luat-o. A fost incredibilă, mi-a plăcut povestea la nebunie (iar în ce cliff hanger s-a terminat volumul, nu știu ce să mai fac să cer și continuare - nu cred că este încă publicată), personajele sunt foarte interesante și simpatice, iar arta aduce așa un mare bonus la întreaga atmosferă a poveștii. Am iubit tot ce se putea iubi, iar dacă sunteți curioși să citiți benzi desenate, nu am îndeajuns de multe cuvinte să o recomand.

Pe urmă vine o geantă de machiaje, dar pe care eu o folosesc drept penar. Dacă nu știți asta despre mine: sunt disperată după genți și penare și gentuțe și orice intră în categorii asemănătoare. Am cumpărat asta pentru că era mărimea perfectă să-mi încapă și sticky notes, și markere și și toate pixurile și creioanele pe care le vreau. Plus, mesajul este simpatic, a fost și la un preț bun și sunt mai mult decât mulțumită de ea până acum.

Întăritorul de unghii de la Eveline Cosmetics mi-a fost recomandat de o colegă. Am urmat tratamentul pentru aproximativ 2 săptămâni și jumătate și chiar a ajutat - aveam probleme cu unghiile exfoliate, iar acum totul e mult mai bine și am în sfârșit unghii lungi fără să-mi fie frică că o să se rupă la primul impact cu un obiect mai tare.

Undeva pe-acolo este și o pereche de cercei. I-am primit de la verișoarele mele, și după ce luni de zile am umblat fără cercei în urechi, aceștia m-au convins să renunț la acest obicei. Sunt și drăguți, simpli, merg și cu o ținută mai simplă și și cu una mai elegantă, și sunt rare zilele în care nu-i port.

Iar trusa de fard sunt destul de sigură că este o copie foarte ieftină după un Urban Decay, dar cum eu nu-mi permit originalul, mă mulțumesc și cu asta. Mie una mi-au plăcut foarte mult culorile, sunt în tonuri pământii, destul de delicate, nu ies prea mult în evidență și sunt mulțumită de ele până acum, plus că au și cele trei culori mate care ajută la a da un aspect mai finisat machiajului,
Și că tot suntem la tema de machiaj, o să menționez și apa micelară de la Nivea. Nu i-am făcut poză, dar o folosesc de ceva timp pe post de demachiant și este atât de bună. Pe lângă faptul că dă jos machiajul destul de bine, nu are nici tenta uleioasă pe care majoritatea demachiantelor o au și sunt tare mulțumită.



Am văzut două filme luna asta și le-am iubit pe amândouă!
Mândrie și prejudecată și zombi a fost tot ce mi-aș fi putut dori de la o astfel de adaptare. Se păstrează replici din cartea originală, ceea ce m-a făcut să oftez visătoare în scaunul meu, și acțiunea este destul de legată de modul de evoluție din original, în același timp adăugând alte secvențe foarte badass, tipice unei apocalipse zombie. Mi-au plăcut foarte mult secvențele cu fete frumoase stropindu-se cu sânge și mânuind o sabie, ascunzând pumnale pe sub rochii... Nu știu, este #aestheticgoals. Actorii de-asemenea s-au potrivit mănușă cu personajele. Singura mea problemă, inițială, a fost cu domnul Darcy (mi s-a părut că nu prea se potrivea, cumva), dar până la sfârșit a ajuns preferatul meu și să fiu sinceră m-am distrat de minune uitându-mă la filmul ăsta. Cu siguranță o adaptare pe care o recomand fanilor Mândrie și prejudecată.

Ah, Zootopia. Inima mea de adult căruia îi plac desenele animate a plâns de fericire. E de la creatorii Big Hero 6 (aka filmul meu Disney preferat până la momentul actual) și este un film cu atât de mult optimism, atâtea mesaje incredibile că m-a făcut să am lacrimi în ochi de nenumărate ori (prietena cu care eram chiar a plâns), iar la sfârșit eram goală pe dinăuntru. Sincer, sunt atât de fericită că cei mici din generație asta pot crește având astfel de filme, cu mesaje educative și pozitive, ca reper pentru viitoarea lor personalitate ;_;

Am ascultat un podcast foarte interesant luna asta, venind de la V.E.Schwab, autoare de 28 de ani, cu 9 cărți deja publicate, una în curs de apariție și 3 în lucru. O admir super mult și mi-a plăcut să ascult despre procesul ei de scriere, etc. Îl puteți asculta și voi aici :)



Și ultima chestiuță pe care am iubit-o luna asta: Hamilton, musicalul. A trecut o săptămână și jumătate de când am ascultat prima oară melodiile, iar de-atunci nu am mai auzit, nu am mai gândit, nu am mai vorbit despre nimic altceva decât Hamilton. Sunt îndrăgostită până peste cap, iar faptul că scriu deja fanfictionuri spune exact cât de mult îmi place.

Ok, asta a fost tot! Poate că nu au fost chiar atât de multe lucruri, în cele din urmă...

01.04.2016

March Wrap-Up



Martie a fost o lună super agitată; încă nu realizez cât de repede s-a dus, cât de aproape sunt de examene și cât de puțin ar trebui să nu citesc. Oups... Luna asta am terminat 7 cărți, dar totuși două dintre ele au fost pentru școală, deci cred că sunt totuși pe drumul cel bun...

  1. Fangirl de Rainbow Rowell. Până acum, Rowell m-a dezamăgit cu fiecare altă carte pe care am mai citit-o, și totuși nu mă las, și totuși tot o citesc... Ideea e că nu cred că această carte merită toată larma făcută în jurul ei, pentru că deși drăguță și ușor de citit, nu aduce nimic extraordinar, să o separe de restul cărților de acest tip. 2/5
  2. Changeless (Parasole Protectorate #2) de Gail Carriger. Seria asta îmi dă viață, mă jur. Este amuzantă, cu cel mai minunat personaj principal peste care aș fi putut da, are o lume extraordinară (o Londra steampunk cu vampiri, vârcolaci și fantome incluse în societate) și fiecare carte vine cu câte un nou detaliu care să atragă atenția, un nou plot-twist care te lase dorindu-ți să treci imediat la cartea următoare. Sunt destul de sigură că chiar dacă nu e genul de serie la care mă gândesc des, mă distrez cel mai bine atunci când îi citesc cărțile. 5/5
  3. Prince's Gambit (Captive Prince #2) de C.S.Pacat. Ok, seria asta mi-a devorat sufletul. Are cea mai înceată relație peste care am dat vreodată, dar atât de minunată, iar intrigile politice și toate complicațiile, unse și cu puțină violență... EI bine, nu știu despre voi, dar sună ca genul de carte care mie îmi va plăcea. Atenție, totuși, cărțile conțin scene de viol și sunt mențiuni de pedofilie, deci dacă nu sunteți ok cu a citi astfel de lucruri, nu recomand. 5/5
  4. Moromeții 2 de Marin Preda. Ce am urât mai mult pe lume lune asta. Am tras super greu de volumul ăsta, nici nu l-am terminat până să se termine discuția la clasă (mai aveam 60 de pagini), și în cele din urmă m-am forțat să îl termin, pentru că după ce mă chinuisem atâta, tot ce aș fi putut să fac era să o termin. Nu. Pur și simplu nu. 2/5
  5. Eleganța ariciului de Muriel Barbery. O carte mult mai simpatică decât am sperat inițial, care are multe lucruri care mi-au plăcut. 4/5
  6. Reasons to Stay Alive de Matt Haig. O carte despre momentul în care autorul însuși a intrat în depresie (cuplată și cu anxietate), cum a făcut față, ce l-a ajutat și ce nu-l va ajuta niciodată, ce a dus la situația respectivă... Cu multe, multe cugetări generale. Cred că e puțin vina scepticismului meu că nu am considerat cartea asta îndeajuns, dar poate că ar fi făcut mult mai multe pentru o mine din trecut. 4/5
  7. Travesti de Mircea Cărtărescu. Cartea asta are noroc că este scurtă, pentru că altceva nu are în plus. Asta este alegerea pentru romanul contemporan pentru bac (pentru că filologie) și am fost profund dezamăgită. Am mai avut o încercare de citire a acestei cărți prin clasa a noua? A zecea? Oricum, nu a mers și acum știu și de ce. Bărbat frustrat, personaj principal, ce se crede superior. Comentariu la preacurvirea și scopul casnic al femeii, în repetate rânduri (atâta misoginism...) și ceva ce se dorea profund și a eșuat. Mi-e scârbă. 1/5
Wow, am încheiat într-o notă așa pesimistă, why Sara. Oricum, luna asta am citit și jumătate din American Gods de Neil Gaiman, momentan pusă pe on-hold pentru că citesc alături de Pucca A Little Life, și mă face să plâng atât de des că e jenant. Am mai început și alte cărți, și pe cât de încet începusem să micșorez numărul de cărți deja începute, la fel de repede l-am adus la stadiul inițial. Of, of. Nu știu cât de productivă voi fi în Aprilie, am examenul la engleză luna asta, plus chiar ar trebui să mai și învăț.... Vom vedea!