20.03.2016

Eleganța ariciului de Muriel Barbury


Renee este o portăreasă pentru unii din cei mai faimoși și bogați oameni din Franța, și cel puțin în ochii lor este imaginea tipică a slujbei pe care o are. Trăind încercând să-și ascundă valoarea și dragostea pentru cunoaștere, fiecare zi este terminată în spatele unui val ce o separă de restul lumii. Paloma este o tânără de 12 ani ce știe mult prea multe despre lume - îndeajuns încât să o facă să vrea să se sinucidă de ziua ei, iar ținutul unui secret a fost floare la ureche pentru ea dintotdeauna. Iar Eleganța ariciului este o călătorie prin mintea acestor două personaje.

În primul rând, mulțumesc Andreei pentru că mi-a dat imboldul necesar de a scrie această recenzie. Și mulțumiri anticariatelor pentru că există, deoarece altfel nu aș fi cumpărat niciodată cartea asta, în ciuda coperții pe care o ador. Am crezut, din cauza desenului destul de... hmm, copilăros, că această carte se încadrează într-o literatură pentru copii, mai degrabă. Și nu este că eu nu citesc cărți pentru copii, pentru că dacă mă știți, știți și că sunt înnebunită după ele, de fapt, dar nu știam nimic despre povestea asta în sine. Nu știam la ce să mă aștept exact de la această carte, iar ăsta nu e un loc în care îmi place să fiu prea des.

Dar, ei bine, cartea te lămurește de la bun început că așteptările tale au fost false, când intri în discuții despre Tolstoi, regizori japonezi și filozofii de viață. Până la urmă, Eleganța ariciului este un fel de enciclopedie a credințelor a două persoane pe cât de diferite, pe atât de asemănătoare în disperarea lor de a nu fi ceea ce sunt. Cred că, până la urmă, de-asta mi-a și plăcut așa de mult; nu neapărat pentru că mi-a deschis ochii asupra a ceva nou, dar m-a forțat să văd ceva cunoscut prin alți ochi.

Uite, adevărul este că absolut toate personajele acestei cărți sunt snoabe. Pretențioși, fie prin banii din bancă, fie prin cunoștințele dobândite din cărți - oamenii ăștia ce au și se comportă ca atare. Unii aruncând vorbe și bancnote, alții comentând amarnic comportamentul celor din jur. Cartea asta este plină de ideea de superioritate, iar prin simplul fapt că o recunoaște, și ajunge să și critice asta în repetate rânduri, mi-a câștigat simpatia.
Nu cred că am avut un personaj preferat, asta pentru că nu m-am putut identifica total cu niciunul dintre ele și nici nu prea mi-a păsat de soarta vreunuia. Ce m-a interesat pe mine cel mai mult erau acele momente când o propoziție zicea, în sfârșit, exact ceea ce am gândit și eu la un moment dat. Sunt destul de sigură că ăsta a fost principalul motiv pentru care am trecut printre pagini.
Adevărul e că  Renee nu m-a impresionat în mod special din cauza încăpățânării sale, date de experiențele vieții și vârsta ei deja înaintată - uneori, indiferent câte cărți citite ai, nu poți ieși din ideile impregnate de timp și modul de trai.
Iar Paloma... Hm, să zicem că nu am avut pe câte ocazii mi-aș fi dorit să o văd drept copila care este de fapt, nu geniul care se crede orice copil de 12 ani care nu vrea să intre în nicio categorie de tineri din jurul lui.
Fapt îmbucurător totuși și pe care eu l-am observat târziu: cele două naratoare au fontul diferit, iar asta ajută mult pentru că vocea narativă nu prea se schimbă de la una alta și măcar așa există o diferențiere. Destul de evident, am fost confuză prin primele capitole, hah.

Dar, în cele din urmă, Eleganța ariciului face din tine ce vrea. Reușește, cumva, să te facă să plângi sau să râzi, să te lase puțin gol pe dinăuntru, chiar și când nu ai fost prea interesat de povestea în sine. Cel puțin în cazul meu - pur și simplu eram în tren și mă trezeam deodată râzând să mă audă tot vagonul, sau boceam încercând să nu pară evident că îmi trebuie un șervețel pe care nu-l aveam.

În carte este un capitol în care se vorbește, foarte frumos, despre ce înseamnă de fapt scrisul și cititul pentru unul dintre personaje și cred că aceea a fost partea mea preferată, pentru că cel puțin acolo m-am regăsit eu complet. Iar capitole întregi sunt dedicate banalului zilnic, întâmplări ce par fără nicio noimă ocupă pagini în șir, și cred că este absolut superb cum cartea asta reușește să surprindă subtilitățile vieții în ce este mai simplu și de nimic într-o zi.

Încă diger ce s-a întâmplat aici de fapt, încă mă bântuie unele aspecte ale acestei cărți. Există posibilitatea să revin la nota acestei cărți, dar până atunci:

4/5

„Viața are un sens pe care-l cunosc doar oamenii mari” este minciuna universală în care toată lumea e obligată să creadă.

Ce este o aristocrată? Este o femeie pe care vulgaritatea nu o atinge, deși e înconjurată de ea.

Frumuseții i se iartă totul, chiar și vulgaritatea.

Omul n-a progresat prea mult de la începuturile sale: crede în continuare că nu se află aici din întâmplare și că niște zei, în majoritate binevoitori, veghează asupra destinului său.

Dar, în siguranța minții mele, nu există provocare căreia să nu-i pot răspunde. Prăpădită prin nume, poziție și aspect, în ceea ce privește capacitatea mea de înțelegere sunt o zeiță neînfrânată.

Dacă există într-adevăr un lucru pe care-l detest e situația în care oamenii își transformă neputințele sau alienările în crez.

Afară, lumea urlă sau doarme, războaiele se încing, oamenii trăiesc ți mor, pier națiuni, se ivesc altele, care curtând voi fi înghițite, și, în tot acest zgomot, în toată această furie, în aceste erupții și aceste resacuri, în timp ce lumea merge înainte, se înflăcărează, se sfâșie și renaște, freamătă viața umană.
Atunci, să bem o ceașcă de ceai.

Dar dacă te temi de viitori este pentru că nu știi să construiești prezentul și, când nu știi să construiești prezentul, te amăgești că vei putea s-o faci mâine și te-ai dus pe copcă, fiindcă mâine sfârșește întotdeauna prin a deveni astăzi, nu-i așa? 
Trebuie să trăim cu această certitudine că vom îmbătrâni și că nu va fi nici frumos, nici bine, nici vesel. Și să ne spunem că prezentul e ceea ce contează: să construim acum ceva, cu orice preț, din răsputeri.

Dar dacă, în universul nostru, există posibilitatea de a deveni ceea ce încă nu suntem... voi ști oare s-o detectez și să fac din viața mea o altă grădină decât cea a strămoșilor mei?

Dar e atât de extenuant să dorim neîncetat...

Poate că asta înseamnă a fi în viață; a urmări clipe care mor.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu