30.04.2015

| April Wrap Up |

Rafturile bunicii

Hello! Este sfârșitul lunii, ceea ce înseamnă că încerc să mă gândesc cum să organizez postări care se strâng și câte cărți am citit. Pentru că luna trecută a fost cam slăbuță din punctul ăsta de vedere, mi-am propus să citesc mai mult în aprilie, mai ales pentru că a fost și o lună super lejeră cu școala. În cele din urmă am atins numărul de 7, acceptabil (deși eu mi-aș fi dorit și mai mult, of):
  1. The Titan's Curse de Rick Riordan și al treilea volum al seriei. Puteți vedea cât de greu merge cititul seriilor pentru mine, pur și simplu altceva îmi distrage atenția. Oups. Oricum, în acest volum apar o grămadă de personaje noi, mi-au plăcut cam toate, plotul principal devine și mai interesant, iar eu mă îndrăgostesc și mai mult de tot ce înseamnă seria asta. Mă simt copilă entuziasmată din nou și nimic nu e mai bun la a te face să-ți dorești aventură ca o serie middle-grade. 5/5
  2. Mechanica de Betsy Cornwell. Am primit o copie în format ebook pentru recenzie. Eu sunt o fană uriașă a acestei autoare, îmi place mult de ea și ca persoană și mă bucur enorm că am apucat să citesc această carte înainte să fie publicată (4 August!!). Un retelling minunat după Cenușăreasa, cu teme feministe și o grămadă de sfaturi foarte, foarte folositoare, m-am îndrăgostit total de Mechanica. 5/5
  3. Jocurile foamei de Suzanne Collins, primul volum al seriei deja foarte bine cunoscută. Am fost plăcut surprinsă de cât de mult mi-a plăcut tot ce s-a întâmplat pe-acolo și mă bucur că am reușit în sfârșit să văd ce e cu această lume distopică. Aștept și mai multe lucruri bune de la serie, 4/5
  4. Gazda de Stephenie Meyer. Cred că am vorbit deja o grămadă despre cartea asta și cât de mult mi-a plăcut și mă îndoiesc că este cineva mai surprins ca mine că am început să citesc atât de mult ya și să mă bucur de gen. Oricum, cartea asta a sucit ceva în mine și mi-a frânt inima cu unele pasaje. 5/5
  5. An Unnecessary Woman de Rabih Allameddine. A apărut de curând și traducerea la noi, și tocmai mica publicitate pe care am văzut-o în jurul ei și descrierea m-au făcut să-i dau o șansă. Plăcut surprinsă și extrem de tristă, am păstrat citatele din această carte adânc undeva în inima mea, asigurată că lumea cărților este universală. 4/5
  6. The Truth About Forever de Sarah Dessen. Hmm, poate că uneori destinul face ca lucrurile să fie bine în cele din urmă, pentru că după ce am cumpărat cartea asta păcălită fiind de o copertă frumoasă și o descriere simpatică, am primit o carte care nu mă atrăgea.... Și care totuși a sfârșit prin a primi iubirea mea. Cel mai probabil și pentru că a reprezentat tot ce aveam nevoie să citesc la momentul respectiv. 4/5
  7. Sanctus de Simon Toyne. În sfârșit, după mai bine de un an de când am început să o citesc, am și terminat cartea asta. Wow. Din păcate nu am putut să o apreciez la adevărata ei valoare literară pentru că temele religioase mă călcau pe toți nervii, iar capitolele scurte și trecerea de la un personaj la altul cu fiecare capitol făcea totul să fie cam confuz, mai ales pentru mine? Dar sfârșitul. Oh Doamne, am iubit și am urât sfârșitul atât de mult. #feministă În cele din urmă, 3/5, cu o recenzie care nu o să vină pentru că după un an, nu prea mai ai chef să vorbești de o carte.
Momentan citesc How We Weep and Laugh at the Same Things, cărticică de esee din colecția Little Black de la Penguin. Speram să o termin azi, având în vedere că are cam 50 de pagini, dar am fost ocupată azi și oups, nu s-a mai putut. În același timp, mai am... multe cărți începute cu care sunt într-o bătălie continuă, dar e acceptabil. Am chef să citesc Murakami totuși, deci s-ar putea ca una din cărțile lui să fie următoarea pe care o voi căra după mine. Voi ce mai citiți? Cum a fost aprilie pentru voi? 

29.04.2015

The Truth About Forever de Sarah Dessen


Oh nu. Știu ce o să spună persoanele care mă urmăresc de mult și mă știu: Sara nu se mai oprește din a spune cât de dezamăgită este în genul YA, și după ne întoarcem cu spatele la ea pentru o secundă, iar ea a citit o grămadă de cărți din acest gen și le-a dat note bune. Vă simt, și eu sunt la fel de surprinsă.

Nu am știut nimic de cartea asta înainte să o comand. Pe site avea o altă copertă, mult mult mai frumoasă decât asta, cu o descriere foarte artistică + titlul interesant... Pur și simplu mi-a stârnit curiozitatea! Și pentru că nu aveam starea necesară să citesc ceva mai serios, mi-am spus că ăsta e cel mai potrivit remediu să scap de starea de „parcă n-aș citi”.

Macy Queen este genul de fată perfectă. Petrece minute în șir în fața oglinzii, asigurându-se că are cărarea dreaptă, iar părul ei arată bine, iubitul ei este cel mai bun elev din școală, iar prioritățile ei sunt clare. Nu a fost mereu așa, doar că de când tatăl ei a murit, Macy arată lumii un calm și o putere pe care însă nu le simte.

Nu am fost impresionată de povestea în sine. Din contră, a fost chiar previzibilă în anumite puncte și nu a avut nimic wow în ea cartea asta, dar pur și simplu să văd evoluția lui Macy pe măsură ce zilele de vară trec și ea-și face noi prieteni și găsește o slujbă care-i place, este îndeajuns. Pentru că despre asta este cartea: schimbarea pe care încercarea de lucruri noi o poate aduce în viața noastră. Chiar și citind despre zilele obișnuite de vară este plăcut, pentru că autoarea reușește cu brio să evoce exact atmosfera specifică acestui anotimp.

Macy este un personaj tare drăguț. Nu e enervantă, totul are sens atunci când vine vorba de ea, dar în același timp își dă seama de problemele din viața ei, chiar dacă nu este îndeajuns de curajoasă să le înfrunte. Lasă la urmă treburile pe care urăște să le facă și îi place să fie înconjurată de prietenii ei. Găsește fericire și vrea să o păstreze, rănește atunci când este rănită, iar cu toate imperfecțiunile ei, este totuși grozavă.
De-asemenea, mi-au plăcut mult mult și celelalte personaje din carte, chiar dacă nu sunt chiar atât de dezvoltate. Am învățat să le plac, și fiecare are cel puțin o poveste care ajută la înțelegerea personalității fiecăruia. A fost interesant să vezi schimbările aduse în grupul de prieteni cu fiecare eveniment nou, iar toți aveau o prietenie foarte faină, în care se susțineau reciproc. Sunt tineri și împreună ar putea cuceri lumea, dacă nu ar fi vară și o petrece nu ar fi îndeajuns. La un moment dat în carte se vorbește despre relațiile toxice, și chiar dacă a fost un singur rând, o singură replică, are impact; și este important ca tinerii să citească mai des în cărțile YA (pe care le citesc de obicei) și să afle despre lucrurile nașpa care pot exista și în viața lor.

The Truth About Forever este o poveste despre cum să faci față pierderii, despre schimbarea din interiorul cuiva atunci când relaționează cu alți oameni, despre dorința de a avea acea schimbare în propria viață și despre riscurile care vin prin simplul fapt că trăiești. Pentru mine, la momentul de față, toate temele din cartea asta despre cum să-ți atingi fericirea au reprezentat o lecție importantă și poate că am iubit cartea asta mai mult mai ales pentru că am regăsit în paginile ei lucruri pe care aveam nevoie să le aud.

Cartea asta nu o să-ți schimbe viața. Nu este extraordinară în nici un fel, dar este motivație și sfaturi plăcute pentru când ai nevoie, este amuzantă chiar și când se discută lucruri importante și în mare, este o experiență foarte plăcută. De-a lungul timpului, am auzit păreri împărțite atunci când vine vorba de Sarah Dessen, dar cu siguranță cartea asta mi-a întrecut toate așteptările.

4/5

I’d wanted a real kiss, something to remember, but I’d long ago learned not to be picky in farewells. They weren’t guaranteed or promised. You were lucky, more than blessed, if you got a goodbye at all.

It was becoming clear to me that I shouldn’t bother to get too attached to anything. Turn your back and you lose it. Just like that.

But when you had to do something, you had to do it. And eventually, if you were lucky, you did it well.

Shoulda, woulda,coulda. It’s so easy in the past tense.

Something so electric, alive, that I recognized it instantly, if only because it was so lacking in myself.

But that was the problem with having the answers. It was only after you gave them that you realized they sometimes weren’t what people wanted to hear.

“It’s not that I believe everything happens for a reason. It’s just that… I just think that some things are meant to be broken. Imperfect. Chaotic. It’s the universe’s way of providing contrast, you know? There have to be a few holes in the road. It’s how life is. But if everything was always smooth and perfect, you’d get used to that. You have to have a little bit of disorganization now and then. Otherwise, you’ll never really enjoy it when things go right.”

That was the hard part about grief, and the grieving. They spoke another language, and the words we knew always fell short of what we wanted them to say.

This life was fleeting, and I was still searching for the way I wanted to spend it that would make me happy, full, okay again. I didn’t know what it was, not yet. But something told me I wouldn’t find it here.

“If I were you, I’d be glad to get rid of him. Because anyone that can make you feel that bad about yourself is toxic.”

For any of us our forever could end in an hour, or a hundred years from now. You can never know for sure, so you’d better make every second count.

But it was okay not to fit in everywhere, as long as you did somewhere.

“You’re the boy all girls want to rebel with,” I said. “You,” he replied, “are the unnattainable girl in  homeroom who never gives a guy the time of the day.”

It wasn’t new, this realization that I would never be like them. What was different now was that I was glad.

“Afraid. Of doing things that aren’t planned or laid out in advance for me. I’d be more impulsive, not always thinking about consequences.”

Never would forever, with all its meanings, be so clear and distinct as in the true, guaranteed end of the world.

I felt something ache in my chest, and suddenly I knew I was going to cry. For me, for my mother. For what we’d had taken from us, but also for what we’d given up so willingly. So much of a life. And so much of each other.

That was the thing about being on the inside: the world was just going on, even when it seemed like time for you had stopped for good.

Events conspired to bring you back to where you’d been. It was what you did then that made all the difference: it was all about potential.

Mai am de terminat o carte luna asta, și după eu sunt mulțumită. Am o groază de postări de scris până una alta, iar din păcate nu voi scrie săptămâna asta pentru Top5, just because I am not in the mood. Mă lupt cu ultimele 50 de pagini din Sanctus până una alta, voi ce mai citiți? 

22.04.2015

Top 5 Wednesday | Books That Feature Traveling


Încerc să mențin topurile ăstea cât mai variate cu putință, nu vreau să repet în fiecare săptămână aceleași cărți, dar puțin inevitabil cu lista mea scurtă de cărți citite. I will try my best.

  1. Legendele Clanului Otori de Lian Hearn. Personajele umblă o lume întreagă, încercând fie să o unească, fie să o dețină, fie să o cunoască. A fost fascinant să citesc despre acele călătorii, mai ales că fiecare teritoriu avea ceva specific, și nici traseul nu era chiar atât de plictisitor. Este oricum o serie pe care eu o iubesc mult, iar descrierile locurilor nu au făcut decât să mi-o facă și mai dragă.
  2. Pacific Rim: The Official Movie Novelization de Alex Irvine. Cred că mare parte din voi știu de film, este unul din preferatele mele și la momentul actual. Îmi place să cred că, pe lângă călătoritul în roboți gigantici și pe coaste atacate de moștri, povestea în sine este călătoria umanității. 
  3. Visătoarele de Alexandra Ares. Să urmezi visul american înseamnă să riști, să fii rănit, să treci peste răni și să călătorești cu sufletul și mintea deschisă. Mi-a plăcut mult cartea până la un punct, în mare exact secvențele de călătorie au fost și cele interesante, mai ales că se punea accent și pe modul în care două persoane pune împreună reacționează pe durata unei călătorii necunoscut de lungi.
  4. În căutarea oii fantastice de Haruki Murakami. Având în vedere că protagonistul romanului caută o oaie fantastică despre care știe prea puține, indiciile îl poartă de-a lungul Japoniei, în locuri pe care nu credea că le va vedea vreodată. Iar atitudinea lui liniștită se potrivește de minune cu legănatul plăcut al trenului.
  5. Alchimistul de Paulo Coehlo. Universul conspiră pentru îndeplinirea dorințelor tale, dar asta nu înseamnă că poți sta închis în casă și spera că fantome o să-ți bată la ușă, înmânându-ți exact ce vrei. Trebuie să ieși, să umbli, să cauți cu disperare, crezând și tu că odată și-odată, visele devin realitate. Călătoriile până la urmă, pot fi un vis necunoscut de-asemenea.
Și asta e lista mea pe săptămâna asta! Ce citiți momentan? Eu mă lupt în final cu „Sanctus”, după un an de când am început-o prima oară. Merge încet, mereu când îmi zic că o să citesc, se ivesc alte lucruri de făcut, haha. 

21.04.2015

An Unnecessary Woman de Rabih Alamaddine


Probabil cartea vă este mult mai familiară sub numele de Femeia de hârtie, tradusă la noi foarte recent. Părea genul de carte care mi-ar plăcea, așa că am citit-o în engleză (asta este mai mult încercarea mea lamentabilă de a scrie ceva despre cartea asta).

Nu prea știu niciodată cum se presupune că trebuie să reacționez la astfel de cărți: cumva simple, dureroase prin realismul poveștii, unde mereu găsești părticele din tine. Deși nu similară ca și poveste, An Unnecessary Woman mi-a dat același vibe ca Stoner, de exemplu.

Aaliya este acum o femeie în vârstă. A avut parte de câteva experiențe tumultuoase de-a lungul vieții, iar în fiecare an ea traduce una din cărțile ei preferate în arabică (apelând la edițiile în engleză și franceză a cărții respective). Nimeni, însă, nu i-a citit traducerile; ea le ține deoparte, iar în simpla acțiune a traducerii, vede un mod de a continua să trăiască.

I’ll be sitting at my desk and suddenly I don’t wish my life to be any different. I am where I need to be. My heart distends with delight. I feel sacred.


Cartea asta a fost dureros și extrem de tristă. Prea reală, aduce la suprafață un adevăr universal: oamenii sunt creaturi care, în majoritatea timpului, se simt singuri. Este o carte despre solitudine, și chiar dacă dorită și acceptată, este prezentă. Cea mai credincioasă companie de care a avut parte Aaliya au fost cărțile, iar în adevărurile pe care le rostește se regăsește rebeliunea celui care gândește. Cele mai multe lucruri pe care ea le-a spus se potrivesc cu părerile pe care le am și eu (probabil cei care mă știu cât de cât și-mi urmăresc blogul de ceva vreme, își vor da seama la ce mă refer din citatele de la sfârșitul postării). De obicei nu-mi place să zic așa ceva, pare puțin fals, dar de data asta nu m-ar deranja nici să fiu la bătrânețe o variantă mai puțin cool a Aaliyei.

De-asemenea, am simțit puțină mândrie când Cioran a fost menționat de două ori pe parcursul cărții, români care să ajungă în spațiu internațional sunt foarte rari, iar atunci când România nu este folosită ca locație exotică și îndepărtată, ci ca loc ce a dat și dă oameni de valoare, atunci iubesc puținm ai mult atât țara în care locuiesc, cât și autorul și cartea pe care-i citesc.

M-am simțit foarte conectată cu Aaliya, chiar dacă mai am mult de mers până să ajung la nivelul ei de cunoștințe și de devotament față de cărți. Mi-au plăcut mult și restul personajelor din carte, foarte umane și naturale, suflete realist pictate care locuiesc în (probabil) cel mai primitor oraș din lume, Beirut.

Simt că sunt multe de învățat din cartea asta, parte din cunoștințele Aaliyei fiind pasate cititorului prin contemplațiile ei. Modul ei de a vedea lumea însă este foarte alb-negru, binele și răul combinându-se mai degrabă în orașul ei mult iubit, decât în oamenii pe care-i întâlnește. Și în ciuda tonului depresiv, cartea se termină într-un mod atât de optimism și de plin de speranță! Exact ca și în viața reală: după ploaie, apare și soarele.

Nu știu ce să (mai) zic de cartea asta. Dacă iubești cărțile și ai o anume conexiune cu lumea de hârtie, atunci probabil cartea asta ți se potrivește!
4/5

Remembering Hannah, my one intimate, is never easy. I still see her before me at the kitchen table, her plate wiped clean of food, her right cheek resting on the palm of her hand, head tilted slightly, listening, offering that rarest of gifts: her unequivocal attention. My voice had no home until her.

Books in and of themselves are rarely boring, except for memoirs of American presidents (No, No, Nixon)—well, memoirs of Americans in general. It’s the “I live in the richest country in the world yet pity me because I grew up with flat feet and a malodorous vagina but I triumph in the end” syndrome. Tfeh!

if literature is my sandbox, then the real world is my hourglass—an hourglass that drains grain by grain. Literature gives me life, and life kills me. Well, life kills everyone.

Beginnings are pregnant with possibilities.

I am alone. It is a choice I’ve made, yet it is also a choice made with few other options available.

My country in the late 1930s was still trying to pull itself out of the fourteenth century. I’m not sure if it ever succeeded in some ways.

Death is the only vantage point from which a life can be truly measured. From my vantage point, as I watched men I didn’t recognize carry my ex-husband’s coffin away, I measured his life and found it wanting.

In other words, most of us believe we are who we are because of the decisions we’ve made, because of events that shaped us, because of the choices of those around us. We rarely consider that we’re also formed by the decisions we didn’t make, by events that could have happened but didn’t, or by our lack of choices, for that matter.

Even though I believe that the choice of a first book, the book that opens your eyes and quickens your soul, is as involuntary as a first crush, I still wish he’d chosen a different one.

There is none more conformist than one who flaunts his individuality.

Memory chooses to preserve what desire cannot hope to sustain.

We lie down with hope and wake up with lies.

Such a worrywart I am. I miss miracles blooming before my eyes: I concentrate on a fading star and miss the constellation. I overlook dazzling thunderstorms worrying whether I have laundry hanging.

I thought I’d be reading a new book today, but it doesn’t feel right, or I don’t feel like it. Some days are not new-book days.

The peasantry, when it wishes to escape peasantry, has always, for centuries, across all borders, escaped into a uniform.

Beirut is the Elizabeth Taylor of cities: insane, beautiful, tacky, falling apart, aging, and forever drama laden. She’ll also marry any infatuated suitor who promises to make her life more comfortable, no matter how inappropriate he is.

I, like everyone, want explanations. In other words, I extract explanations where none exist.

None of us knows how to deal with the aleatory nature of pain.

I bet you believe in the redemptive power of art. I’m sure you do. I did. Such a romantic notion. Art will rescue the world, lift humanity above the horrible quagmire it’s stuck in. Art will save you. 

I wasn’t that lucky. I also can’t say that I haven’t harmed a living soul. I sold books, after all.

May I admit that being different from normal people was what I desperately sought? I wanted to be special. I was already different: tall, not attractive and all. Mine is a face that would have trouble launching a canoe. I knew that no one would love me, so I strove to be respected, to be looked up to. I wanted people to think I was better than they were. I wanted to be Miss Jean Brodie’s crème de la crème. I thought art would make me a better human being, but I also thought it would make me better than you.

When I finish with whatever book I’m reading, I begin the last book I bought, the one that caught my attention last. Of course, the pile grows and grows until I decide that I’m not going to buy a single book until I read my stack. Sometimes that works.

Throughout her teenage years, she wrote her fantasies. They were detailed and intricate descriptions of romance, of marriage, never of sex, always of rescue. What about my fantasies? I wouldn’t consider them that—more like mild dreams or tame aspirations.

I remember reading an essay where the writer says that all we remember from novels are scenes or, more precisely, images.

Whenever I gingerly remove my mother’s noose from around my neck, it is with my own hands that I nearly strangle myself.

Dear contemporary writers, you make me feel inadequate because my life isn’t as clear and concise as your stories.

She felt the intimate loss of who she was meant to become. No loss is felt more keenly than the loss of what might have been. No nostalgia hurts as much as nostalgia for things that never existed.

It was Camus who asserted that American novelists are the only ones who think they need not be intellectuals.

Giants of literature, philosophy, and the arts have influenced my life, but what have I done with this life? I remain a speck in a tumultuous universe that has little concern for me. I am no more than dust, a mote—dust to dust. I am a blade of grass upon which the stormtrooper’s boot stomps. I had dreams, and they were not about ending up a speck. I didn’t dream of becoming a star, but I thought I might have a small nonspeaking role in a grand epic, an epic with a touch of artistic credentials. I didn’t dream of becoming a giant—I wasn’t that delusional or arrogant—but I wanted to be more than a speck, maybe a midget. I could have been a midget. 
All our dreams of glory are but manure in the end.

I’m not completely helpless. I am a functioning human being. Mostly. Just so you don’t make too much fun of me, the mostly above refers to functioning, not to human being.

I come to the museum to be by myself in the world; I am out of the apartment but not in a crowd.

Henri Matisse once said, “It has bothered me all my life that I do not paint like everybody else.” I love this quote, love the fact that the most incandescent painter of the twentieth century felt this way. Being different troubled him. Did he genuinely want to paint like everybody else, to be like everybody else? Did he truly wish to belong?

I like men and women who don’t fit well in the dominant culture, or, as Álvaro de Campos calls them, strangers in this place as in every other, accidental in life as in the soul. I like outsiders, phantoms wandering the cobwebbed halls of the doomed castle where life must be lived.
To write is to know that you are not home.

I had little time for a god who had little time for me.

I am inoffensiveness incarnate. I don’t expect people to love me, like me, or feel anything at all toward me. I never wanted to be prominent enough to have enemies. I’m not suggesting that I’m congenitally shy, or that I’m a wallflower whose deepest desire is to bloom into a scandalously fragrant tiger lily, just that I try to live without interfering in the lives of others because I have no wish for them to interfere in mine.

We are all children when we sleep.

There must be a word in some language that describes the anguish you experience upon suddenly coming face-to-face with your terrifying future.

My soul is fate’s chew toy. My destiny pursues me like an experienced tracker, like a malevolent hunter, bites me and won’t let go. What I thought I left behind I find again. I’ll always be a failure, then, now, and forever. Fail again. Fail worse. I witness my life’s collapse.

She is a decent woman who isn’t used to deciphering the mutterings of monsters.

feel nostalgic for my once arid heart that knew how to cope with such loss.

In order to live, I have to blind myself to my infinitesimal dimensions in this infinite universe.

There are two kinds of people in this world: people who want to be desired, and people who want to be desired so much that they pretend they don’t.”

Ultimul e poate citatul meu preferat din cartea asta. Și sunt extrem de surprinsă la câte citate am găsit, când cartea nici 300 de pagini nu are. Mă îndoiesc că recenzia mea făcută la repezeală va convinge, dar poate măcar citatele își vor face treaba. 

15.04.2015

Top 5 Wednesday | Most Frustrating Characters


Ooh, o să fiu rea.

  1. Clary din Orașul Oaselor. Imposibilă copilă, ia mereu cele mai tâmpite decizii, i se pare okay să merite totul, chiar dacă ea e „așa bună de nimic”, sentimentele ei sunt un purice în vânt și simpla ei prezență mă freacă pe creieri. 
  2. Vin din The Final Empire. Una își tot repetă că e, face total opusul. Urăsc personajele care-și plâng singure de milă, numai ca pe urmă să se arate că sunt cei mai ce în mii de ani. Ugh. Deciziile ei sunt la fel de groaznice, încăpățânarea la fel... Copiii cărților din zilele noastre nu mai știu să și asculte?
  3. Personajul colectiv „noi” din Sinuciderea fecioarelor. Of, of. Bărbați obsedați de niște fete, care-și petrec întreaga viață având fantezii cu ele și sperând că așa rezolvă ceva. Mai sunt și americani cu gândire tâmpită, iar atitudinea lor față de niște ființe umane, „oh, fete hot, cu sutienul atârnând de nu știu ce”, este de-a dreptul scârboasă. 
  4. Katy H. din Să nu mă părăsești. Deși naratoare, nu mi-a transmis nimic. La fel de bine aș fi aflat ce era vorba de la tipa care prezintă știrile, sau de la un bolovan de piatră. Nu are pic de conștiință proprie, acceptă totul așa cum i se dă și chiar și când se luptă, o face doar așa, să nu stea degeaba. Nu am putut să o suport deloc, și e cu atât mai frustrantă cu cât îmi aduce aminte de o eu de 10 ani.
  5. Naratorul din Corigent la limba română. După ce că e cea mai stupidă carte pe care am citit-o vreodată, naratorul ăsta (nu mai țin minte dacă în carte ia același nume al autorului, care zice că ar fi nu fel de autobiografie) parcă nu gândește. Nu ia în calcul consecințele acțiunii sale, iar când totul se duce de râpă, bineînțeles că e vina altcuiva. Stupidă carte, stupid personaj. Ugh.
Și asta a fost. Per total, nici cărțile în care se regăsesc aceste personaje nu mi-au plăcut în mod special (cu excepția, să zicem, a The Final Empire), însă vreau să vă reamintesc că ăstea sunt doar sentimentele mele, iar dacă ale voastre sunt diferite, vi le respect, așa cum mă aștept ca și frustrările mele să fie respectate. 

13.04.2015

Gazda de Stephenie Meyer



Oh. Doamne. Fața mea e încă roșie la momentul în care scriu recenzia, din cauza lacrimilor pe care le-am vărsat că s-a terminat cartea asta. Și totuși, iată-mă, încercând să vă conving să citiți totuși cartea asta.

Nu am citit niciodată seria Twilight, acum nici nu am vreun interes să o fac, dar cartea asta m-a făcut curioasă, plus că a fost recomandată de un prieten, de la care am și împrumutat-o, iar după a devenit o problemă de câteva zile până să o încep, și de alte câteva zile până să o termin.

Terra este sub controlul unei specii de extraterestre parazite, care locuiește în corpuri umane, creând societatea perfectă și făcând din Pământ un loc mai bun. Rătăcitoarea este faimoasă pentru numărul mare de planete pe care a locuit, dar pentru că nu s-a simțit nicăieri ca acasă, începe o nouă viață aici. Să trăiești într-un corp uman este o experiență mai copleșitoare decât să te afli într-un orice alt corp din univers, dar nu și-ar fi imaginat niciodată că gazda ei, Melanie, va refuza să dispară, în schimb torturându-i mintea cu amintirile unei vieți care parte mai bună decât orice a avut ea.

Gazda este o lectură care te prinde. Te afunzi imediat în lumea prezentată, o Utopie care chiar funcționează, fără defect. Cartea este de-asemenea plină de acțiune, mereu e ceva nou care să intrige cititorul, mereu e ceva care să te țină cu sufletul la gură. Și pur și simplu locul și timpul ales sunt interesante, este fascinant să vezi cum funcționează o lume în care cutia Pandorei nu a fost deschisă. Chiar te face să te gândești dacă e mai bine, sau mai rău. Și mi-a plăcut această ciocnire de idei.

Personajele au fost toate așa de plăcute! A fost imposibil să le urăști, în special pentru că sunt oameni, disperați și speriați și răniți oameni, și cum să nu-ți fie milă de ei și cum să nu-ți pese de ei? A fost o grămadă de empatie de-a lungul orelor în care am citit cartea asta, e imposibil să nu te regăsești în măcar unul dintre personaje. Însă Rătăcitoarea este preferata mea: gândurile ei erau așa reale, întrebările așa relevante, iar bătălia ei interioară m-a făcut doar să o iubesc și mai mult. Modul în care era gata să se sacrifice, în mare datorită naturii speciei ei, nu a fost deloc enervant, ci chiar de înțeles în contextele date, și am simțit doar o uriașă nevoie și dorință să protejez acest suflet inocent și frumos de tot ce e rău în lume. Și de-asemenea cred că sunt de apreciat evoluțiile și schimbările personajelor, e fascinant să vezi cum simple relații interumane sunt așa importante, cum un simplu om poate schimba atât de multe la altul.

Chiar mi-au plăcut toate teoriile despre ce face de fapt un om om. Au sentimentele o scuză, este violența un răspuns, poate iubirea să salveze totul? Am fost copleșită de cât de reală era societatea umană prezentată aici, și cum indiferent de cât de puțin am citit despre un personaj, tot au fost simplu și dureros - un om. Luând toate trăsăturile tipice rasei umane și transformând totul în blândețe, poate if luat drept ștergere culturală (și a conștiinței), și este o pierdere pe care unii au realizat-o, iar alții nu. Cred că asta este partea cea mai bună a cărții. Am plâns de câteva ori cât am citit cartea asta, iar unele pasaje sunt dureros de frumoase (le vreau tatuate în memorie pentru totdeauna). Dar am fost teribil de satisfăcută cât am citit cartea asta, în același timp dându-m și un sentiment de speranță.

Sunt puțin șocată de cât de mult mi-a plăcut asta, să fiu sinceră (știți cum ziceam acum un an că eu nu o să mă mai apropii niciodată de ya? mă văd nevoită să susțin că printre gunoaiele întâlnite pe parcursul călătoriei mele literare, am dat și de multe cărți bune care se încadrează în această categorie). M-a făcut extrem de tristă și extrem de fericită și am adorat fiecare minut. Îmi pare rău să știu că s-a terminat, am nevoie de 100000 de pagini despre viețile lor simple și sentimentele lor. Rebelii au și ei nevoie de fericire, nu? Oricum, o carte bună, care mi-a plăcut super mult, Gazda m-a făcut să trec de la „ce naiba citesc?” la „îmi place asta, de ce mai e așa puțin?”. Mă bucur atât de mult că nu am citit nici o recenzie înainte, ca să mă facă să mă simt rușinată sau vinovată sau nervoasă. Pentru mine a fost perfectă așa: neștiind nimic, plonjând înainte cu un semi-entuziasm și bucurându-mă de paleta largă de sentimente prin care m-a făcut să trec. Oh, s-a meritat din plin.

5/5

Mi se pare că cei mai puternici dintre noi sunt găzduiți de cei mai puternici dintre ei.

Nimeni nu mai este tânăr. Oricine a supraviețuit atât de mult este bătrân cât lumea.

Asta, moartea, era mai ușor de acceptat decât că eforturile noastre fuseseră ghidate de nebunie.

- Sufletele nu cred în viața de apoi?
- Avem atât de multe vieți. Orice altceva în plus ar fi... să cerem prea mult.

N-are rost să ignori adevărul. Nu-i cu nimic mai rău dacă-l rostești cu voce tare.

- Paranoică, a comentat ea.
Dacă de asta e nevoie pentru a rămâne în viață, așa să fie.

Întâi au fost surprinși că n-am răspuns, acum au fost mirați că am făcut-o. Oamenii erau imposibil de mulțumit.

Se presupunea că el este dușmanul meu. Probabil că era nebun. Și el era prietenul meu. Nu că nu m-ar fi ucis dacă lucrurile ar fi degenerat, dar nu i-ar face plăcere. Când era vorba de oameni, ce altceva i-ai fi putut pretinde unui prieten?

Jeb era atât de mândru de el, încât am fost surprinsă că nu s-a bătut singur pe umăr, așa, de efect.

M-am gândit la descrierea „persoană neadaptată”. Poate era cea mai apropiată de adevăr descriere a mea din câte am auzit. Unde m-am adaptat eu?

Era prea frumos ca să fie adevărat și astfel, conform filozofiei umane, în totalitate fals.

El i-a aruncat o privire ucigătoare bătrânului, cu ochii plini de șocul și de durerea trădării. N-am decât comparații umane pentru o astfel de privire. Cezar și Brutus. Isus și Iuda.

Nu văzusem niciodată atât de clar ca acum, privind în ochii lui, cât era de urât să consideri defect un spirit de necucerit.

 Chiar dacă toți te vrem aici, locul tău nu va fi aici până când nu vei decide tu asta.

Ești persoana mea preferată din întreg universul cunoscut.

Ea niciodată nu ia în calcul propriile dorințe - fericirea ei, chiar propria ei sănătate. Ar face orice i-am cere noi, chiar dacă asta ar omorâ-o. Nu e cinstit să-i cerem lucruri în modul în care ni l-am solicita unul celuilalt. Noi ne oprim să ne gândim la noi înșine. Ea n-o face.

Nu-i un sentiment plăcut să știi în sinea ta că meriți să fii numit monstru. E mai bine să fii amabil decât să te simți vinovat.

Ești cea mai nobilă și pură creatură pe care am întâlnit-o vreodată. Universul va fi un loc mai întunecat fără tine.

Nici nu am ce să mai zic. Multe citate, surprinzător de multe chiar și pentru mine. Și s-ar putea să am foarte multe greșeli, e târziu iar atenția mea e peste tot, încercând să traduc recenzia asta. 
Paște fericit! Recenzia asta vă va arăta cum mi-am petrecut eu zilele ăstea, hah. 

08.04.2015

Top 5 Wednesday | Books You Wanted to Start Yesterday


Simt că o poză cu o librărie se potrivește cel mai bine la topicul săptămânii ăsteia, pentru că știți, mereu vor fi zeci de cărți pe care vrei să le citești, dar cumva tot rămân pe lista de așteptare luni și luni. Also, scuzați-mi absența la topicul de săptămâna trecută, am avut ceva probleme, iar după nu am mai avut energia necesară să mă gândesc la asta. Oricum, 5 cărți pe care vreau să le încep de când eram în stomacul mamei (nu chiar, daar):
  1. American Gods/ Zei americani de Neil Gaiman. De fapt, vreau să-i dețin și să-i citesc toate cărțile, îmi place de el la nebunie, atât ca autor, cât și ca persoană, iar titlul cărții ăsteia mă intrigă în prostie. Știu de carte cam de la Crăciun, o am downloadată, însă e nevoie de un anumit mood ca să citești Neil Gaiman, iar mie mi-a cam lipsit.
  2. Dragonul Majestății Sale de Naomi Novak. Se face imediat un an de când am dat prima oară de serie, am mai auzit sute de lucruri bune între timp, și acum mor de nerăbdare să o citesc. Nu știu ce mă oprește, având în vedere că are dragoni și este lăudată fix de oameni a căror părere o respect și mă ajută de fiecare dată. Cred că poziționarea la fundul teancului de cărți o face să fie așa ignorată....
  3. The Child Thief de Gerald Brom. Varianta mai dark a lui Peter Pan, am mai vorbit de această carte și mă gândesc încontinuu că abia aștept să o citesc, dar mereu se ivește alta și alta. Oricum, ideea mi se pare absolut genială și sunt sigură că o să-mi placă cartea când o să o citesc... oricând o să fie asta.
  4. Underground de Haruki Murakami. Un an de când dețin cartea și trebuie să spun că a trecut mult prea mult timp de când am citit ultima carte de acest autor. Doar că la fel ca pentru Neil Gaiman, ai nevoie de un anumit mood, iar acela a venit și a trecut când citeam A song of ice and fire, deci a cam fost ignorată chemarea pentru Murakami. Pot doar să sper că voi fi pe fază tura următoare.
  5. The Secret History de Donna Tart. Super lăudată atât autoarea, cât și această carte, am auzit numai lucruri bune și deși mă țin departe de a afla cu ce exact e cartea asta, am văzut câteva fancasturi pe tumblr care doar îmi ridică curiozitatea. Pare interesantă și mi-am tot zis că o să o citesc, dar la stadiul de zis am rămas.
Și mai sunt o grămadă, doamne, nici nu vreau să mă gândesc. Practic, am peste cincizeci de cărți necitite în biblioteca mea, plus în jur de două sute pe laptop. Și da, chiar vreau să le citesc pe toate. Tristuț. Oricum, ați citit vreuna din cărțile pe care le-am enumerat aici? Sau vă fac cu ochiul?

07.04.2015

Jocurile foamei de Suzanne Collins



Capitolul a câștigat. Și ca să-și arate puterea asupra întregii populații a Panemului, națiunea creată de ei, în fiecare an pun cele doisprezece districte rămase să ia parte la Jocurile Foamei: o competiție sângeroasă în care câștigătorul este ultimul care mai respiră. 
Katniss Everdeen nu și-a imaginat niciodată că sora ei, aflată în cea mai sigură situație posibilă, va fi selectată. Așa că, pentru a salva persoana pe care o iubește cel mai mult, se oferă voluntar, pentru a participa în Jocurile Foamei. Dar mergând în groapa cu lei și supraviețuind leilor sunt două chestiuni total diferite...

Ok, știu că majoritatea știți deja ce-i cu cartea asta. Eu, ca de obicei, sunt întârziată când vine de lucruri populare. Această popularitate, combinată cu lipsa absolută de interes în subiect, mă făcuse să fiu sigură că nu o să citesc niciodată seria. Însă după un prieten a început să-mi zică cât de faină e seria, că e probabil preferata lui din toate timpurile, iar curiozitatea mea ajunge să treacă de acoperiș. Așa că i-am împrumutat cartea și iată-mă, câteva zile și 500 de pagini mai târziu. 

Primă chestie (și simt nevoia să menționez asta, pentru că mi-a schimba părerea despre serie): cartea este un retelling foarte inovator al mitului lui Tezeu, în care un oraș este „personajul” negativ, cerând oamenilor inocenți să moară, doar pentru că poate. Și uite așa se transformă dintr-o simplă distopie într-un roman scris cu grijă și având un punct de plecare foarte inteligent.

Pe urmă, plasarea acțiunii este destul de interesantă. Mi-a plăcut ideea cu districtele, și fiecare district având propriul câmp de muncă ce-l caracterizează. Și dacă te gândești totuși, este o poveste terifiantă: generație după generație nevoită să plătească pentru greșelile celor dinainte, zdrobiți de forța celor ce pot face orice-și doresc. Și văzând oameni așa ignorați în legătură cu situația săracilor și greutățile pe care unii sunt nevoiți să le treacă... e terifiant, mai ales în asemănarea cu societatea privilegiată a zilelor noastre. 

Stilul de scris atrage, te face atent, deși pe mine m-a deranjat puțin cât de grăbit a fost. Aș fi avut nevoie de mai multe explicații și detalii, mai ales în legătură cu lumea, dar presupun că ăsta este minusul principal al narațiunii la persoana I. Dar mi-a plăcut, și deși Katniss este un personaj cu mult lipici și îți e mai mare dragul să o urmărești de-a lungul cărții, tot am simțit că ceva lipsește.

Katniss a fost grozavă totuși, ador fetele care luptă pentru supraviețuire, și o mai fac și cu stil și inteligență. De fapt, mi-a plăcut majoritatea personajelor, în mod special pentru că acțiunile lor au fost de înțeles. Și aparent o părere foarte unpopular: mi-a plăcut Peeta! Ok, am un punct sensibil pentru iubiri neîmpărtășite, iar inima mea a fost cam zdrobită de falsitatea, lipsa de comunicare și insecuritățile ce au dominat relația Katniss-Peeta, dar pe bune: el este amuzant, puțin distrus emoțional și trist (într-un mod resemnat), și chiar dacă personalitatea lui încă mă pune pe gânduri, mi-a plăcut îndeajuns de mult! Și nu am fost deloc deranjată de legătura Katniss-Peeta, cel puțin nu cum mă așteptam. VREAU DOAR SĂ SE ȚINĂ DE MÂNĂ PENTRU O ETERNITATE.

Nu pot să spun cu siguranță ce m-a făcut să-mi placă așa de mult, dar m-a captivat și m-a ținut interesată, și sincer am impresia că spun des asta, dar puține cărți o fac cu adevărat. Am rămas cu sufletul la gură, am râs și am adorat cât de copii de 16 ani au fost Katniss și Peeta. Pentru că chiar și în clipe soră cu moartea, copiii copii rămân și am apreciat asta (și este cu atât mai tragic tot ce se întâmplă, dacă stai să te gândești). De-asemenea, 10+ pentru menționarea epilării și existenței părului pe picioare la fete ~

Practic, mi-a plăcut acest volum destul de mult, în ciuda acelui ceva ce i-a lipsit. Sper că următoarea carte din serie îmi va oferi ceea ce acesta nu a reușit, și chiar sunt curioasă să citesc mai multe despre Capitol și districte! Presimt un triunghi amoros, deci încerc să-mi pregătesc creierul și inima.

4/5

Așa că, în loc să primesc aplauze, stau acolo nemișcată, în timp ce ei iau parte la cea mai curajoasă formă de împotrivire de care sunt în stare. Tăcerea. Care spune că nu suntem de acord. Nu iertăm. Toate astea sunt greșite.

Nu sunt frumoasă. Nu sunt superbă. Sunt tot atât de strălucitoare ca soarele.

Proștii sunt periculoși.

E mult mai ușor să ucizi decât să faci bine.

- Ele fac minuni. Capra aia n-ar mai fi putut să moară nici dacă s-ar fi străduit.
Pe urmă îmi mușc limba, înțelegând cum trebuie să sune asa în urechile lui Peeta, care e pe moarte, în mâinile mele incompetente.
- Nu-ți face griji. Eu nu mă străduiesc.


04.04.2015

Mechanica de Betsy Cornwell


Am primit un ARC (advanced reader's copy) din partea autoarei, însă mă știți îndeajuns de bine încât să vă dați seama că asta nu mi-ar schimba cu nimic părerea. 

Nicolette este fata mamei ei: iubește să lucreze cu diferite mecanisme, iar cărțile despre exploratori și inginerie i-au ocupat timpul în copilărie. Dar după moartea ambilor părinți și intrarea în peisaj a mamei și surorilor ei vitrege, până și cele mai mici pasiuni îi sunt luate. Însă totul se schimbă în ziua când împlinește șaisprezece ani; Nicolette descoperă rămășițele fostei ei vieți, păstrate cu atenție pentru această zi specială.

Ah, cât ador retelling-urile! Și cât am adorat acest retelling în particular! Ai crede că, după câte citesc, că nu am cine știe pasiune, dar basmele au fost primele lucruri pe care le-am citit singură, iar ani și ani după am rămas îndrăgostită de prințese și castele, transformări magice și răsturnări de situație. Iar Mechanica a combinat iubirile copilăriei mele cu lucrurile în care cred acum, ca aproape adult.

În primul rând, lumea în care se petrece acțiunea este fascinantă. Avem Estinger, un regat fisurat între nevoia pentru magie și ura stârnită de aceasta, și un continent îndepărtat, Faerie, care furnizează regatului obiecte splendide, de vis, care însă nu mai sunt dorite. Am adorat în special poveștile și scurtele momente în care apucăm să vedem stilul de viață al populației din Faerie, magic în propriul său mod. Această lume construită în paginile cărții a fost primul detaliu care m-a făcut să ador cartea asta, a dat acea atmosferă de basm, iar dacă adăugăm și elementele de steampunk, cartea m-a avut la picioarele ei doar prin asta.

Dar Mechanica a fost mai mult decât un simplu retelling, a fost o carte care inspiră și dă speranță. Subtile teme feministe sunt la fiecare pagină, iar combinate cuminunăția ce e stilul de scris a lui Betsy Cornwell, m-au motivat. Nicolette este mult mai mult decât o simplă servitoare; este o fată ce îndrăznește să aibă idealuri înalte, în ciuda tuturor sorților ce i se opun, este o fată ce nu vrea și nu are nevoie de cineva care să o salveze, pentru că deja lucrează să scape pe cont propriu. A fost extraordinar să citesc despre un personaj feminin așa grozav, care pune la pământ toate stereotipurile pe care cineva din jurul ei le-ar putea avea despre ea.

It was simply a step, albeit a valuable one: a step in the right direction. But a step was all I wanted. The rest I would do myself.


La fel pot spune și despre temele care au legătură cu justiția socială. Populația din Faerie, luată drept servitori pentru Estinger, este mereu batjocorită și pusă la pământ de cei ce se cred mai buni, și regăsim multe pagini dedicate explicării lucrurilor greșite într-o societate privilegiată.

Am adorat faptul că prietenia a fost luată în serios în cartea asta. O grămadă de discuții despre prietenie, iar nevoia de prieteni și fericirea odată ce-i ai au fost foarte realistic și frumos descrise! A trecut ceva timp de când nu am mai întâlnit într-o carte o prietenie așa frumoasă între două fete, plină de sprijin reciproc, emoțională și onestă( așa cum chiar este o adevărată prietenie). Este înviorător. Caro, prietena grozavă pe care și-o face Nicolette, este plină de căldură și o adevărată susținătoare a prietenilor săi! I-am adorat atitudinea prietenoasă, glumele amuzante și personalitatea ei pur și simplu te cucerește. Este atât de plină de iubire, gata să împartă această iubire cu lumea, că este imposibil să nu o simți și tu, la un moment dat.

I couldn’t stand in the light of her friendship without feeling warm.


Un alt lucru care m-a uimit în întregime a fost complexitatea relațiilor dintre personaje, pentru că de obicei cărțile nu prea îți dau un feel așa de ciudat de real. A fost confuzia și groaza și entuziasmul de a avea pe cineva de care-ți pasă, puse în inimile unor personaje fictive și trimise către minte prin dialoguri bine scrise.

Povestea însă a atins aproape de casă. Poate pentru că am putut înțelege așa bine sentimentele lui Nicolette, în special la sfârșitul cărții, de aia am iubit-o și apreciat-o și mai mult. Dar vai, am iubit sfârșitul! Extraordinar, total neașteptat, dar totuși grozav. O foarte mult dorită și bine primită variație de la sfârșitul fie alb, fie negru, pe care-l au de obicei cărțile de genul.

Deci dacă-ți plac elementele de steampunk, combinate cu magie, un personaj principal feminin ușor de plăcut și portretizări adorabile ale prieteniei, atunci nu-ți voi putea recomanda îndeajuns cartea asta. Cartea va apărea pe 4 August, anul acesta, deci puteți fie aștepta până apare, fie o puteți precomanda. Pe mine cartea asta m-a fermecat complet.

5/5

When your heart is broken, it’s easier to follow rules.

Our country had to learn how to live without magic after that. We were still learning.

Years of unhappiness had made me fearless.

Mother wrote that letter seven years before I read it. She knew she was dying; she had time to prepare. She didn’t give me the same luxury.

 I could hear Father raise his hands in surrender too. “All right, Margot. The Lord knows she’s more your child than mine, anyway.” 
I was. I am.

It was like fixing a machine so it ran better than it had before it was broken, she said; you had to be willing to forget what it had done before and look for what it could do.

 To call magic tricks was an insult to the honesty of anyone who used it.

 They were beautiful girls, and from the moment I saw them, I was consumed with a longing . . . not to be them, precisely, but to learn from them.

 Now was a time not for anger, but for survival. I would survive. I knew that was all I could do.

 She loved me — I’d always known that — but she loved her work too, and her inventions would not spring up without her, the way I would grow whether she spent every moment by my side or no.

 Why marry someone if that marriage is only another trap?

 His hand around mine comforted and frightened me all at once, just as Caro’s touch had done at Market: simple and kind, foreign in the way it didn’t ask anything of me.

I winced. I’d spent so long trying to make the world think I was unremarkable; it was something, I realized now, that I needed people to think of me. If anyone really thought I was special, they would ask things of me, things I didn’t think I could give.

I think most of the voices you hear are cold.

“You’ll see I’ve folded and unfolded every page in there to mark my place, and written in it, too. Books are meant to be well-loved.”

King Corsin doesn’t let him meet the people. I mean, he’s scared of another assassination, of course, but I think it frightens him even more that the Heir isn’t scared.”

 Wishing is a frustrating business. There are far too many variables, infuriating for the scientific mind.

It didn’t look evil, I thought. Just . . . in pain. And somehow that was worse.

I had felt certain since we first met, long before we should have known any such thing, that we would be friends for the rest of our lives. That, at least, was a kind of love I could count on.

All the things I’d learned from novels, from Faerie tales, from Piety and Chastity’s gossiping and storytelling and swooning, silly as they were, had taught me that the love I’d thought I’d found in him was the best kind to be had. That the reason behind all of life and all of love in the first place was to find someone, love him, and let that love become the foundation for the rest of your life.

“How can you bear not loving people? Where does your love go?”

 A whole life could change, and change again, in the smallest fraction of forever.


De azi (adică acum vreo două zile) înainte, blogul acesta are și un frate englez, ce a preferat wordpressul. Aka, de-acum încolo mă veți putea găsi și la acest blog, unde veți regăsi toate postările acestui blog, însă în engleză. Am simțit nevoia să ating un public mai mare, așa că am decis că puțină muncă de traducere în plus nu o să-mi facă niciodată rău. Also: mascota blogului s-a schimbat! Minunata mea imagine de profil pe care o am acum, și cea pe care o veți vedea în partea dreaptă pe blogul în engleză, este un desen făcut de my senpai, iar aia sunt eu, bând ceai, cucerind oaia fantastică. Sunt foarte, foarte fericită datorită acestei surprize. <33

01.04.2015

| March Wrap-up |


Deși începusem anul în cel mai bun mod posibil, luna martie se pare că mi-am încetinit graba, preferând să mă complac într-un reading slup și să o dau pe seriale/anime-uri, în loc să mă chinui să citesc. Și e okay, la momentul actual sunt la jumătatea goal-ului meu pe 2015 (încă mi-e greu să înțeleg cum), deci e încă bine. Acum sunt motivată să fac din aprilie o lună mult, mult mai bună, Până atunci, cele trei cărți pe care le-am citit în luna martie sunt:
  1. Cinder de Merissa Meyer, prima din seria Lunar Chronicles, deja ultra populară prin cititorii de YA. La momentul în care am citit cartea asta, deja începusem uriașul al doilea volum din A song of ice and fire, și simțeam că deja am nevoie de o pauză, ceea ce, dacă tot vreau să mai citesc însă, înseamnă o carte YA. Și pentru că mă săturasem să văd coperțile seriei ăsteia pe dash-ul și feed-ul meu, mi-am zis că e timpul să văd ce e cu seria asta. Rea nu a fost; a fost exact ceea ce mă așteptam să fie: o carte relativ simplă, cu un setting relativ interesant și cu unele elemente care să atragă. Nu m-a surprins cu nimic, nu am rămas impresionată, am urât previzibilitatea din cartea asta, dar m-am distrat citind seria, iar când voi mai simți nevoia, probabil că voi și continua seria. 3/5
  2. The Sea of Monsters (Percy Jackson #2) de Rick Riordan. Mă bucur că trăiesc într-o lume în care pot citi seria asta, pentru că aduce atâta fericire în viața mea și atâta satisfacție inimii de copilă obsedată de mitologie. Îmi place din ce în ce mai mult de Percy și gașca lui, lucrurile devin din ce în ce mai interesante, iar eu sunt din ce în ce mai fermecată de tot ce are de oferit acest autor. Cărțile pentru copii de generală sunt cele mai bune!
  3. A Clash of Kings (A Song of Ice and Fire #2) de George R. R. Martin și motivul pentru care nu mă simt chiar așa de vinovată cu privire la numărul de cărți citite (are 900 de pagini, aproximativ 3 cărți normale!). Adevărul e că seria are un mod de a te face să o urăști atunci când o citești, dar în același timp te și ține interesat și curios. Devine chiar frustrant la un moment dat, pentru că vreau să aflu ce se întâmplă în continuare, dar renunț pentru că sunt intimidată de mărimea cărții și complexitatea poveștii. Dar unde a reușit să mă prindă, chiar mi-a plăcut cartea asta! O grămadă de lupte și de lucruri dezvăluite! Și e entuziasmant și captivant, iar în timp ce citeam cartea asta, undeva, în spatele gândurilor cu ce voi face astăzi, erau greutățile prin care treceau personajele mele preferate. Acum am rămas foarte curioasă, lucrurile încep în sfârșit să miște prin Westeros, și deși sună ciudat, mi-ar plăcea să fiu și eu prezentă acolo, în toate întâmplările ălea. Încerc să-mi spun că aș fi curajoasă, dar probabil că aș încerca să țin un discurs despre pace și aș fi omorâtă. Și da, recunosc că această carte nu este pentru oricine, dar oricine ar trebui ca măcar să încerce să o citească. E genul de serie care trebuie simțită pe propria piele, și nu, nu doar prin serial (eu una sunt dezamăgită de trei sferturi din actorii care joacă în serial,sighs)
Și asta a fost! Momentan citesc A Titan's Curse, al treilea volum din seria Percy Jackson, iar după o să mă ocup de câteva cărți pe care le-am primit cu împrumut. O să aflați voi care sunt de pe goodreads sau de la viitoare recenzii. Am un sentiment că o să-mi prind din urmă delăsarea în luna care urmează. Cum a fost martie pentru voi?