21.12.2015

Regina de gheață de Alice Hoffman


Pentru o bibliotecară, adorarea poveștilor a venit mână-n mână cu frica de a-și pune dorințe. Pentru ea nu a fost niciodată la fel de ușor ca în basme să rezolve problemele, să se bucure de oportunitățile din viața ei, să găsească adevărul sau să își facă prieteni. Pentru ea, dorințele înseamnă o realitate pe care de fapt nu și-a dorit-o niciodată. Fascinată de moarte, după ce este lovită de fulger, pleacă în căutarea adevăratelor povești de supraviețuire, a celor care au sfidat chiar sfârșitul iminent.

Nu am nici o idee cum ar trebui să reacționez în fața acestei cărți sau ce să fac acum că am terminat-o. Mă simt puțin pierdută în cât de mult mi-a plăcut, în cât de multe a putut să-mi transmită prin, poate, nu îndeajuns de multe cuvinte.

O să încep prin a spune că Regina de gheață nu a fost deloc ce mă așteptam eu să fie. În primul rând, mă așteptam la magie, la ceva fantastic infiltrat în banalul de zi cu zi, și nu am primit exact asta. A existat întotdeauna, în spatele fiecărui eveniment, o atingere a ceva special, o reamintire a unui basm, a unui element ce a stat la bazele omenirii de când am învățat să formăm cuvinte și să ne distrăm pasând povești unii altora. Am adorat referințele, întoarcerile la poveștile elementare, cele care ne-au format, cele din care am învățat ceva cu mult înainte să ne dăm seama că noi chiar facem asta. Iar aceste referințe au fost cu atât mai naturale, bine primite și apreciate, cu cât vin de la un personaj care le iubește, digeră și comentează la rândul ei, trăind exact pentru a pasa mai departe cărțile ce dețin aceste cunoștințe colective ale umanității.
În al doilea rând, chiar și o poveste care amplifică realitatea, nu mă așteptam să reușească să atingă atâtea teme, sau să mă atingă pe mine. Pe scurt, nici douăzeci de pagini mai târziu de la începerea cărții, eu eram pe un teren minat, gata să fiu surprinsă de ceva nou, neașteptat. Uneori, plonjarea oarbă într-o carte face bine, iar alteori nu, însă aici mă bucur că ideile mele preconcepute au fost strivite de ceea ce se află de fapt în cartea lui Alice Hoffman, iar acum că mă gândesc, chiar stilul ei de scris este mult mai potrivit poveștii pe care a spus-o, decât poveștii pe care mi-am imaginat-o eu, în așteptarea lecturării.

O să fac o mică paranteză, discutând despre unul din aspectele cărții: și anume loviturile de fulger. Când aveam cam 8 ani, am primit o carte despre fenomenele naturii, pe care cred că o mai am și acum rătăcită pe undeva, și pentru că eram un mic devorator de enciclopedii și cărți care-mi explicau mersul lumii (ia întreabă-mă acum, să vezi cât mai știu...), bineînțeles că am citit-o. Și pot spune că avea o secțiune impresionantă despre fulgere și efectele loviturilor de fulger, iar ani de-a rândul am fost cu adevărat terifiată de fiecare dată când începea o furtună. De câțiva ani încoace, am cam ignorat total toată treaba, deși tot se mai întâmplă ca, în timpul furtunilor puternice, să mă ascund în camera mea fără ferestre, care se dovedește a fi un foarte bun refugiu pentru speriata de mine. Și iată că, fără să vreau, am fost pusă față în față cu această frică a mea, ajungând prea implicată în citirea Reginei de gheață, ca să mă mai pot întoarce. Și pot să zic că m-a ajutat, am aflat multe lucruri noi, frica a mai scăzut puțin, iar ca și parte centrală a poveștii, a fost foarte fascinant să urmăresc efectele pe care o lovitură de fulger o are asupra persoanelor ce au un astfel de ghinion.

Personajul principal al acestei cărți nici măcar nu are un nume menționat, iar narațiunea la persoana I ajută și mai mult la a te identifica cu durerile, greutățile și ideile ei. Este ușor să aluneci în pielea ei; are cele mai normale și umane reacții pe care le-am întâlnit eu - iar asta este valabil la toate personajele din Regina de gheață. Fiecare personaj poartă o mască, diferită cea de la serviciu față de cea din familie, se plictisesc și nu se ascultă, ascund lucruri și nu spun întotdeauna ceea ce doresc, regretă lucruri care nu ar fi putut fi schimbate și atât de multe lucruri rămân fără explicație, sunt tăiate de la mijloc sau lasă un gust amar în gură; aproape poți simți cum trăiești alături de toate aceste personaje, și chiar dacă nu le poți accepta toate alegerile, le poți înțelege, pentru că într-o situație asemănătoare, poate ai reacționa la fel. Acesta este unul din minunatele trăsături ale acestui roman, modul în care personajele nu par străine, ci se încolăcesc în jurul tău, căutând răspunsuri la aceleași întrebări pe care ți le-ai pus și tu, cititor, ca om, într-o călătorie a vieții pe care nu întotdeauna o înțelegi. Și nu pot să spun că personajul nostru principal este și preferatul meu, dar tot am apreciat-o pentru ceea ce înseamnă ea, ca existență, pentru oamenii pentru care contează.
Dar, pentru că tot am menționat personaje preferate, cred că îl voi alege pe Renny, un tânăr cu experiențe asemănătoare personajului principal, dar care are un mod diferit de a face față vieții noi care i-a fost trântită în față, și l-am adorat atât pentru carisma și energia lui, modul lui de a fi prieten, cât și pentru suferința lui și modul în care a ales să-i pună capăt.

În carte sunt foarte multe relații care se împletesc. Începând cu cele familiale; doi frați ce, cu timpul, ajung să nu-și mai vorbească, dar care tot stau unul lângă altul în fața greutăților, și continuând cu cele de prietenie, care se nasc întâi din întâmplare, șansă sau nevoi, dar care evoluează, pentru că este imposibil să trăiești alături de cineva, să ai pe cineva în viața ta, și să nu vă influențați reciproc, sfârșind cu cele de iubire, făcându-se o distincție clară și repetată între dragoste și obsesie, dar și înfățișându-se multele, multele moduri în care iubirea există în viața unui om. Eu încă nu pot să trec peste modul în care relațiile nu sunt doar atât, ci devin cânturi universale despre pierdere, despărțire și importanța altora în propria viață. Hoffman reușește să transforme o poveste ce, de sine stătătoare este unică, în adevăruri general valabile pentru fiecare cititor. Acesta este cel mai de apreciat efect al acestei cărți, iar atât de multe părți ale acestei cărți înseamnă atât de mult pentru mine, tocmai din cauza asta.

Dar nu, Regina de gheață nu este cea mai bună carte pe care am citit-o, poate nici cea cu cel mai uriaș impact emoțional asupra mea, dar este importantă. Trezește la viață adevăratul eu din tine, și o face rapid și eficient, ilustrând greșelile altora, fiecare pagină urlând să nu sfârșești la fel, poate; să treci prin viață mai ușor decât personajele chinuite pe care le întâlnești aici. Dar cred că este o carte pe care nu vei regreta că ai citit-o, dacă ai ocazia, deși multă lume pare să fie împărțită fie în tabăra de ură, fie în tabăra de iubire. Eu sunt încă nesigură unde mă aflu, deși punctajul ar putea să spună altceva, dar simt că încă am nevoie de timp să o diger cum trebuie; probabil mă voi gândi ceva vreme la cartea asta.

4/5

Ai grijă ce îți dorești. Eu am simțit aceasta pe pielea mea. Dorințele sunt brutale și neiertătoare. Îți ard limba de îndată ce le-ai rostit și nu mai poți să le retragi. Te dor și puroiul din ele coace, te bântuie ca niște fantome. Mi-am pus mult prea multe dorințe în viața mea - prima la opt ani. Nu o dorință cum ar fi o înghețată sau o rochie pentru petrecere sau un păr lung și blond; nu. Altceva, felul acela de dorință care face să tremure carnea pe tine, apoi ți se așează în fundul gâtlejului, ca un broscoi roșu hrăpăreț, care te sufocă până când nu o spui cu voce tare. Genul acela de dorință care îți schimbă viața într-o clipă, înainte ca tu să poți dori să o schimbi.

Am fost un copil care a dat din picior, și-a pus o singură dorință, iar când a făcut-o, a adus sfârșitul lumii - a lumii mele, cel puțin. Singurul lucru care conta. Desigur eram egoistă, dar oare nu toate fetițele de opt ani își imaginează că sunt reginele universului? 

Pentru mine ea era mama. Și nimic mai mult. Nimic din ce nu mă includea pe mine.

Nu aveam încredere în diagramele omenirii în care cei răi erau despărțiți de cei buni, iar „pentru totdeauna” era în opoziție clară față de „aici și acum”.

Cred că îmi imaginam că dacă bunica își păstra interesul, nu va muri; va trebui să mai rămână să termine cărțile care îi plăceau atât de mult. [...] Credeam că va citi o veșnicie.

Cel mai bun lucru este să nu vezi ceea ce îți strică liniștea.

A se evita viața, poate acesta era răspunsul. Cel mai important sfat privind protecția. Nu stați aproape de nimic.

Spun piticanie pentru că așa mă simțeam. Un pitic în sistemul meu nervos ciupea pe ici, pe colo. Reamintindu-mi cine eram și cine nu voi fi niciodată.

Ar fi trebuit să-mi cer scuze pentru că deranjam ori să-i spun că făcusem atâta drum numai pentru a-l întreba cât de frică trebuie să-mi fie de moarte. Ar fi trebuit să-i spun că unul din cele mai rele lucruri pe lume era să ți se îndeplinească ce-ți dorești. 

- Dacă spun asta despre mine, sunt niște idioți. Și dacă nu mi-ar fi frică de nimic, și eu aș fi la fel de idiot?

Când se uita la tine avea ceva fierbinte în priviri, de parcă ar fi putut să te ardă de viu dacă ar fi vrut. Dacă îi dădeai vreun motiv.

- Crezi că fiecare are un secret care îl caracterizează? [...] Mici, total neimportante. Desigur. Nu mă refer la acelea. Pe cine iubești? Cu cine te culci? Toată lumea le are. Vreau să spun un secret care îl caracterizează. Esența acelui om. Dacă îl înțelegi, înțelegi enigma acelei persoane.

Nu-i de mirare că mamele încercau să mă țină la distanță. Dacă aș fi vorbit, orice putea să-mi iasă din gură: sânge, broaște, vise despre moarte, dorință.

Dragostea s-a evaporat; obsesia era mai reală; durea, ca un ac în fund, o piatră în pantof. Nu dispărea într-o clipă. Un telefon de dimineață plin de regrete. O scrisoare care spunea „Dragă, la revedere din partea mea”. Obsesia avea un gust familiar. Ceva ce știai de o viață. Se instala și stătea la pândă; rămânea cu tine.

Acesta era felul meu de a fi, să iau ceva rău și să-l fac mai rău.

Cititorii copii întotdeauna voiau ceva: să ajungă la baie, un pahar de apă, continuarea unei cărți care nu avea așa ceva.

Mă simțeam de parcă veneam dintr-un univers alternativ. Poți să-i spui New Jersey, poți să-i spui disperare, poți să-i spui cum vrei.

Poate puteam să mă prefac că nu o văzusem. Poate și ea putea face același lucru. Oare nu așa își duceau viața cei mai mulți dintre oameni? Pune tot într-o cutie, leag-o bine, pleacă mai departe. te rog, o, te rog, hai să plecăm.

Poveștile sunt enigme și oamenii sunt de asemenea enigme, Descifrează un om și este al tău pentru totdeauna, fie că îți place sau nu.

Fă-mă să simt ceva, orice, în apă rece, pe un pat de gheață, într-o noapte atât de întunecoasă încât e imposibil să faci vreo diferență între cer și pământ. Fie ca lucrurile să se întâmple din nou și din nou, la nesfârșit. Fă să mă doară, să știu că sunt vie.

A dori, așa cum descoperisem, era ceva aparte, ca o țară necunoscută. Orice altceva dispare de pe hartă; oceane, continente, prieteni, familie, înainte, după - totul dispare.

Oamenii își ascund adevărata natură. Am înțeles; chiar am aprobat aceasta. Ce fel de lume ar fi asta dacă oamenii ar sângera pe trotuare, dacă ar plânge pe sub copaci, ar pocni pe oricine disprețuiesc, ar săruta străinii, s-ar arăta așa cum sunt? 

Spune-mi. Indiferent de consecințe. Nu contează prețul. Cel puțin nu până când este plătit. Cel puțin până când prețul te orbește, te asurzește, te arde de vie.

Acesta este pericolul când ajungi la mijlocul povestirii. S-ar putea să afli mai multe decât ai fi vrut să știi vreodată.

Fiind atât de îndatoritoare, înrăutățea lucrurile. Nu-i de mirare că mă țineam departe de bunătatea oamenilor; îmi făcea mai mult rău. Poți să lupți împotriva cruzimii, cu unghiile și cu dinții, dar compasiunea te copleșește, te ia cu totul, te face să fii conștient de toate greșelile.

Ned nu a luat în seamă remarca. Întotdeauna făcea așa, te lăsa suspendat în propria ta răutate. 

Mirosul de portocale roșii. Nu se face parfum din ele? Ar trebui. L-aș cumpăra, deși nu-mi place apa de colonie. O sticlă de portocale și una de gheață albastră și una de lacrimi și una plină de o poțiune care să ardă atât de tare încât atunci când o pui pe piele, aproape că mori. Dar nu de tot, doar să plutești pe deasupra a tot ce arde, tot ce este viu.

Părinți. Vor tot ce este mai bine și fac ce este mai rău.

Și atunci mi-am dat seama ce putea face dragostea. Îți schimba felul în care vedeai lumea. Chiar dacă nu voiai.

Când ești împreună cu cineva, ți se pare că ești unica ființă care nu e singură.

- Care-i cel mai bun fel de a muri?
- Să trăiești.

Îi plăcea vocea mea oribilă și mă aplauda. Orice făcea era foarte important pentru mine. Eram doar nașa ei. Îmi aparținea și mie.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu