08.12.2015

Ochi albaștri, părul negru

El plânge. Nu se poate opri. Asta înseamnă să plângi.

Plâng amândoi până dimineața tristețea de moarte a nopții de vară.

Mai spune că dragostea poate veni și în felul acesta, ascultând pe cineva vorbind ochii unui necunoscut.

Ea vrea să audă cum îl iubea pe acel amant pierdut. El spune dincolo de orice, până la sacrificiu. Ea mai vrea să audă. El îi mai spune o dată.

Ea spune: sunt în fața ta și nu mă vezi. Asta mă înspăimântă.

El nu știe de unde le vine femeilor această capacitate de a răbda tot ce li se întâmplă ca pe o poruncă divină.

Ea spune că tocmai asta e, că nu poate să-l uite. Că din moment ce nu se petrece nimic între ei, memoria rămâne infernală în privința celor ce nu se întâmplă.

Ea este cea care, de obicei, adoarme prima. O privește cum se îndepărtează, uitând camera, pe el, povestea. Orice poveste.

Se oprește, îl privește, apoi îi spune că în timpul primelor ore ale întâlnirii lor a înțeles că începuse să-l iubească, așa cum știi că începi să mori. 
O întreabă dacă e obișnuită cu moartea. Răspunde că așa crede, că e lucrul cu care te obișnuiești cel mai ușor.

- Nu spun nimic ca să fac pe cineva să sufere. Abia după, când suferi, abia atunci mi-e teamă de cele ce am spus.

Poate că n-ai vrut nimic, niciodată.

A te cunoaște e ca și cum n-ai cunoaște nimic.

El descoperă că nu a plâns îndeajuns până acum în viață. A trebuit să se întâlnească pentru ca acest lucru să fie posibil.

- Există astfel de oameni, închiși în ei, care nu pot învăța de la nimeni. Noi, de pildă, noi nu putem învăța nimic, nici eu de la tine, nici tu de la mine, nici de la altcineva, nici din altceva, din întâmplări.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu