27.09.2015

Cioburi de stele de Amie Kaufman & Meagan Spooner



Mă simt de parcă au trecut ani de când am terminat o carte care nu era pentru școală, și da, se simte bine să fiu iar în lumi pe care le-am ales eu, și nu o programă. În special pentru că am început cartea asta cu mai bine de o lună în urmă.

Lilac LaRoux, moștenitoarea celui mai bogat om din univers, și Tarver Merendsen, erou de război, se întâlnesc la bordul navei Icarus, care călătorește cu viteza luminii prin hiperspațiu. Există o atracție imediată între ei, dar nu ar fi putut veni din lumi mai total diferite nici dacă ar fi încercat. Dar când Icarus se prăbușește, iar ei doi reușesc să supraviețuiască, dintr-odată tot ce știau nu mai contează.

Okay, o să fiu prima care o să zică asta, dar nu aveam nici o dorință să citesc cartea asta, dar prea multă fericire și o copertă faină (ador universul) m-au făcut să renunț la fițe. Deci cred că este de înțeles că nu aveam nici o așteptare, și chiar am început să o citesc gândindu-mă „Eu o să urăsc cartea asta”. Iar pentru prima jumătate, chiar am urât-o. A durat atât de mult ca să fiu, în sfârșit, interesată în ceea ce citesc; stilul de scris a fost mult prea simplu și efectiv m-a durut inima să citesc cartea asta din această cauză (iar două replici drăguțe și două amuzante nu o să mă convingă să nu zic ce am de zis) și este și motivul principal pentru care nu a existat o conexiune între mine și poveste, personaje. Totul a fost mult prea rapid pentru gustul meu, nu aveam destul timp să mă obișnuiesc cu o situație, că și eram aruncată în alta, și devine obositor, mai ales că se schimbă perspectiva la fiecare capitol. Cel puțin, stilul ăsta de scris așa simplu ajută să termin mai repede de citit. Deși, având în vedere că sunt două scriitoare care au muncit la cartea asta, aș fi vrut ceva mai mult.

Nu mi-au plăcut personajele absolut deloc! Adică nu, nu le urăsc, dar nu am avut impresia că sunt consistente, că schimbările prin care trec sunt reale, pentru că, din nou, totul se întâmplă mult prea repede. Și atât de multe din problemele lor ar fi fost rezolvate dacă doar ar fi vorbit, cum se presupune că fac doi oameni normali. Atitudinea amândurora, unde credeau că știu mai bine decât celălalt... Începusem să mă plictisesc de ea. Nu am putut empatiza cu niciunul dintre ei, până și durerea și disperarea lor era distantă și fără vreun impact. Ca cititor, m-a enervat imens asta. Nu m-a interesat câtuși de puțin situația sau destinul personajelor, deși da, probabil că aș putea să recunosc că au câteva trăsături care merită lăudate, dar atât. Din nou, cred că repezeala cu care se trece prin poveste este problema aici, dar este păcat că a îndepărtat personajele în halul ăsta de mine, mai ales că în general sunt ultima persoană care ar renunța la a încerca să iubească personajele dintr-o carte. Păcat.

Nu am fost mare fan nici al poveștii, până pe la jumătatea cărții. Deși okay, nu avea nimic spectacular. DAR (și știu că era și timpul să vin cu un „dar”, după cât am criticat cartea asta) cam de la pagină 180 încolo, totul începe să devină, în sfârșit, interesant. Elemente de SF sunt introduse, devin parte importantă a poveștii, iar totul devin doar o bucățică dintr-un adevăr mult mai mare. Lucrurile încep să aibă sens, oferind explicații surprinzătoare și sunt și niște plot-twisturi pe care, personal, nu le-am ghicit, și am fost chiar plăcut surprinsă de cum s-au rezolvat lucrurile. Ăsta este unul din cazurile speciale de „Mi-a plăcut mare parte din poveste prea mult ca să-mi mai pese prea mult de celelalte minusuri”, și presupun că am și scuze, având în vedere că după sute de pagini pline de personaje și plot plictisitoare și enervante, mi se dă un motiv să continui lectura. Entuziasmul meu a depășit cota normală. Am iubit cea de-a doua jumătate a cărții așa de mult că nu mai puteam sta locului, iar noua rasă introdusă este, cu siguranță, unul din personajele colective preferate peste care am dat.

Nu mi-a plăcut în mod special romanța din cartea asta, deși sunt de obicei persoana care încurajează ideea de „orice carte ar trebui să aibă și puțiiină dragoste”. Nu cred că s-a potrivit cu povestea, nici la început și nici la sfârșit (deși asta poate veni și din faptul că nu mi-au plăcut personajele), dar recunosc totuși că Lilac și Tarver s-au potrivit la personalitate (aș omorî pentru aceeași poveste, dar cu o relație platonică și stil de scris mai bun).

Nu prea sunt eu mare împătimitoare de science-fiction și sunt doar pe jumătate fană a genului YA, dar cartea asta reușește să creeze un mix interesant între cele două. Pe mine m-a convins să nu mă mai tem atâta de un gen (SF) despre care nu știu îndeajuns de multe. Totul pare înfricoșător, până încerci!

Plănuiesc să continui seria, pentru că sunt chiar curioasă să văd ce poate aduce un volum doi în viața mea. Iar dacă vă miră nota pe care i-am dat-o acestui volum, în ciuda recenziei care a ciuruit trei sferturi din tot ce face cartea asta... Da, chiar mi-a plăcut a doua jumătate atât de mult.

4/5

- Mi se pare că vorbiți despre saloane cu o nuanță de dispreț, comandante. Eu fac parte din această lume. Mă învinuiți pentru asta?
- Cum aș putea să vă învinuiesc de ceva?

Circulă tot felul de glume despre prințesa LaRoux care nu iese niciodată fără un grup de prietene vesele foc, dar nimeni nu știe că jumătate din ele sunt capabile să ucidă cu mâinile goale un bărbat.

Nu vorbești despre moarte când moartea planează asupra unei ființe dragi. Ți-e teamă să n-o atragi pe doamna cu coasa.

Niciodată să nu-i întinzi mâna unui om care se îneacă. Dacă o faci, se agață de tine cu disperare și te trage la fund.

Tot vine și pleacă, aducând diverse lucruri. Atâtea lucruri! Oare de unde provin? Fiindcă pe-aici nu se găsește nimic. Nici lucruri, nici oameni, nici măcar speranțe. Nu e decât ea.

Prefer câteva clipe cu ea decât o viață întreagă fără ea. O aleg pe ea. Aleg orice lume în care există ea.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu