20.08.2015

The Raven Boys de Maggie Stiefvater


Toată lumea știe că studenții de la Aglionby au de toate: bani, sunt atrăgători și o personalitate care să se potrivească statutului. Poate de aia Blue, simplă fiică a unui mediu, nu-i suportă. Dar în noaptea ajunului Sf. Mark, spiritul unui elev de la Aglionby îi vorbește direct, iar cât de curând Blue se găsește prinsă într-o pânză de istorii fantastice și viitor nesigur, călcând pe tărâm mistic cu „băieții corb” alături.

Dacă mă știți de ceva vreme, veți ști de-asemenea și că undeva anul trecut am citit The Scorpio Races, o altă carte scrisă de Maggie Stiefvater, și veți ști și că mi-a plăcut foarte mult. În mare pentru că stilul de scris a lui Stiefvater este incredibil, te face să-ți pese de poveste și de personaje, face ca inima să te doară datorită sentimentelor dureros de sincere aranjate în cuvinte ce lasă ecou în mintea ta de cititor. Este ca și cum m-aș droga prin cuvinte, și este sentimentul meu preferat din întreaga lume și poate și motivul principal pentru care citesc așa de (relativ) intens (nu voi găsi pace până ce nu dau peste toate cărțile care mă fac să mă simt așa).

Dar, revenind la The Raven Boys. A fost o carte așa de intensă! Povestea începe destul de încet, inițial primești doar câteva mici porții despre viața fiecărui personaj principal din carte și durează ceva până ce se declanșează acțiunea. Ăsta este primul minus al acestei cărți, dar oh, s-a revanșat din plin după primele 80-100 de pagini. Am adorat subiectul acțiunii: amestecul între regi galezi și activități paranormale, iar întreaga magie răspândită în cartea asta este puternică, sinceră și pune imaginația la muncă; am iubit-o pentru că am adorat-o, dar m-am și temut de ea și m-a făcut puțin obsedată.

Celălalt minus este că toată personajele sunt albe, și deși de obicei nu aduc în discuție, în recenziile mele, astfel de probleme, este totuși destul de cunoscut că persoane de pe tumblr din acest fandom tind să schimbe rasa personajelor (ceea ce e foarte cool!!), dar Maggie Stiefvater a avut un răspuns la această situație care mie mi-a plăcut foarte mult (X) și ei bine, asta cam înseamnă că o să avem parte de lucruri și mai minunate de la această autoare!

Ce mi-a plăcut cel mai mult la această carte însă a fost prietenia dintre băieți. Sunt toți răniți într-un mod sau altul, toți au temeri și vise și știu cum să se comporte unul în prezența celuilalt încât să scoată tot ce e mai bun (sau rău) dintr-o situație sau emoție, se cunosc atât de bine încât parcă sunt regi și pentru o eternitate, și sunt așa de tineri dar știu și vor să știe atât de multe, curiozitatea lor fiind nestăvilită și posibilitățile tot la fel. Sincer, am fost foarte nepregătită pentru forța și dinamica acestui grup, și nu este doar pentru că sunt tineri, bogați și îndrăzneți și au dreptul să se comporte ca niște copii răsfățați, în timp ce trebuie să fie și maturi, dar modul în care duc povara vieții este fascinant. Wow, vorbesc în o tonă de metafore, dar pe bune. Îi iubesc atât, ATÂT de mult.
Preferatul meu a fost Gansey; puternicul, entuziasmatul și câteodată speriatul Gansey, pe care aș putea să-l iubesc la nesfârșit și tot aș mai face-o și după, pentru că merită din plin. Cel mai aproape m-am simțit de el, și ador faptul că lumea care a citit cartea îmi spune că eu semăn cu el.
Imediat după, al doilea preferat, a fost Noah, rușinos și tăcut, dar am nevoie de el ca cel mai bun prieten al meu; și pe bune, să-i dea cineva copilului ăstuia tot ce-și dorește pentru că cum altfel te-ai mai putea uita la el, dacă nu o faci?
Pentru Blue nu am simțit nimic în special, mi s-a părut unul din cele mai distante personaje din carte; nu prea mi-a păsat de ea, dar chiar sper că lucrurile se vor schimba în viitor.

Cartea asta m-a făcut să lăcrimez de câteva ori. Am oftat, am făcut ochii mari, nu-mi mai găseam locul pentru că voiam să văd ce se întâmplă în continuare, dar nu puteam citi mai repede de-atât, m-a făcut să dau din cap a aprobare, m-a făcut să râd, și am adorat absolut fiecare moment petrecut citind din The Raven Boys. ( și deși am mai menționat asta, melodia care mereu îmi va aduce aminte de această gașcă va fi mereu „Transpose” de la Bad Suns).

The Raven Boys este un prim volum excelent, terminat brusc și lăsându-te cu o tonă de întrebări ce trebuie să-și afle răspunsul, dar eu am fost foarte satisfăcută. Cartea asta este undeva foarte sus pe lista de cărți cu sfârșit satisfăcător, și ador faptul că are potențialul de a-mi distruge viața și mai rău în volumele ce urmează. Sunt pregătită.

Pe scurt, seria asta ar putea deveni una dintre preferatele mele, ABIA AȘTEPT.

5/5

She wasn’t interested in telling other people’s futures. She was interested in going out and finding her own.

Adam felt the familiar pang. Not jealousy, just wanting. One day, he’d have enough money to have a place like this. A place that looked on the outside like Adam looked on the inside.

“I wish,” snarled Ronan. His entire body was rigid underneath Gansey’s hand. He wore his hatred like a cruel second skin.

Sometimes, after Adam had been hit, there was something remote and absent in his eyes, like his body belonged to someone else. When Ronan was hit, it was the opposite; he became so urgently present that it was as if he’d been sleeping before.

“I don’t know what I want. I don’t know what the hell I am.”

“Do you think there would be any point to someone spying on us,” Gansey said, “if we weren’t on the right track?”

Even when they were quiet, people really were the noisiest animals.

The only thing was, she didn’t really want to see the future. What she wanted was to see something no one else could see or would see, and maybe that was asking for more magic than was in the world.

This Aglionby boy isn’t often happy, she thought.

Sometimes, Gansey felt like his life was made up of a dozen hours that he could never forget.

He wasn’t naive; he carried no illusions that he’d ever recover the Ronan Lynch he’d known before Niall died. But he didn’t want to lose the Ronan Lynch he had now.

“What if I implement a no-pets policy at the apartment?” “Well, hell, man,” Ronan replied, with a savage smile, “you can’t just throw out Noah like that.”

Henrietta is quite a place, Neeve had said. The journal seemed to agree. A place for what, she wasn’t sure.

But the problem with being weird was that everyone else was normal.

He was good at staring. There was something about his stare that took something from the other person.

Rags to riches isn’t a story anyone wants to hear until after it’s done.

They filled the hallway to overflowing, somehow, the three of them, loud and male and so comfortable with one another that they allowed no one else to be comfortable with them.

Maura continued, “You’re avoiding a hard choice. Acting by not acting. You’re ambitious, but you feel like someone’s asking something of you you’re not willing to give. Asking you to compromise your principles. Someone close to you, I think. Your father?” 
“Brother, I think,” Persephone said. 
“I don’t have a brother, ma’am,” Adam replied. But Blue saw his eyes dart to Gansey.

The approval of someone like him, who clearly cared for no one, seemed like it would be worth more.

Calla to use one of her strangest gifts: psychometry. Calla had an uncanny ability to hold an object and sense its origin, feel its owner’s thoughts, and see places the thing had been.
Now, Calla pulled her hand away; she’d reached to touch Ronan’s tattoo right where it met his collar. His face was turned just slightly, looking to where her fingers had been. There might have only been Ronan and Calla in the room. He was a head taller than her already, but he looked young beside her, like a lanky wildcat not yet up to weight. She was a lioness.
She hissed, “What are you?”
Ronan’s smile chilled Blue. There was something empty in it.

This was so like Ronan. His room inside Monmouth was filled with expensive toys, but, like a spoiled child, he ended up playing outside with sticks.

She recognized the strange happiness that came from loving something without knowing why you did, that strange happiness that was sometimes so big that it felt like sadness. It was the way she felt when she looked at the stars.

“You’re looking for a god. Didn’t you suspect that there was also a devil?”

‘Don’t throw compliments away, so long as they’re free.’”

He was full of the restless, dissatisfied energy that always seemed to move into his heart after he visited home these days. It had something to do with the knowledge that his parents’ house wasn’t truly home anymore — if it had ever been — and something to do with the realization that they hadn’t changed; he had.

“That’s Gansey for you. Only learns enough to be superficially competent.”

They were always walking away from him. But he never seemed able to walk away from them.

 Stepping forward, leaning over the hood of the car, Ronan pressed his finger to the windshield, and while they watched, he wrote: REMEMBERED.

An earthquake was such a shocking thing, such a wrong thing, that it didn’t seem impossible to believe that the world had been inherently broken and that it would never be right again.

3 comentarii:

  1. De Maggie Stiefvater am citit Fior si a fost o carte cam banala, superficiala si cliseica, asa ca am retineri in ceea ce priveste aceasta carte, desi recenzia ta m-ar indemna sa o cumpar imediat :))
    Btw, ai o leapsa de la mine http://visepierduteintrestele.blogspot.ro/2015/08/leapsa-cinefila.html

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Aia cred că a fost prima ei carte, deci presupun că se poate ierta și avea încredere în progresul ei artistic. Eu nu am citit Fior, dar The Raven Boys și Scorpio Races au fost ambele foarte interesante și mi-au plăcut mult.
      Oh, mulțumesc! O voi face cât de curând :)

      Ștergere
  2. Nu sunt mare fană al genului, dar asta mereu m-a făcut curioasă :)

    RăspundețiȘtergere