05.05.2015

Iubita mea, Sputnik de Haruki Murakami

nu am avut când să fac o poză, având în vedere că am terminat super repede cartea
Oh, Murakami. Îl ador pe Murakami. Nu, nu este chiar cel mai potrivit mod în care să o spun. Îmi pasă de proza lui, de personajele lui, de lumile pe care le creează. Să citești cărțile sale este o experiență unică și eu încă nu am găsit încă ceva pe această planetă care să egaleze modul în care lucrările lui Murakami mă fac să mă simt. Și cu fiecare carte de-a lui pe care o citesc, mă simt și mai aproape de o realitate fantastică care se află undeva în spatele rutinei mele plictisitoare și conștiinței mele plictisite.

Iubita mea, Sputnik este povestea lui Sumire, care se îndrăgostește pentru prima oară la vârsta de douăzeci și doi de ani fără să știe cum să facă față acestui nou val de sentimente, spusă de către prietenul ei bun (poate singurul ei prieten adevărat), K.

Este o poveste despre singurătatea umană și nevoia umană, și să fiu sinceră, te cam obosește emoțional. În general pentru că majoritatea discuțiilor dintre personaje sunt adevăruri existențiale sau variații ale lucrurilor pe care le-am învățat pe cont propriu cât am trăit. Îmi place asta atunci când e vorba de cărțile lui Murakami: fie te învață ceva nou, fie accentuează subiectele despre care știai deja, dar pe care ai ales să le ignori. Citind Iubita mea, Sputnik înseamnă să fii pus față în față cu realitatea, chiar și când urmărești extraordinarele schimbări prin care Sumire trece și prin care îi pune și pe cei din jurul ei să treacă. Ceva ce apreciez în general la ceea ce scrie Murakami este modul subtil și normal în care fantasticul este introdus în poveste. Se potrivește perfect și nu prea ai motive să-ți pui întrebări, pentru că în cele din urmă chiar și acele elemente fantastice au rădăcini în emoțiile și confuziile umane.

Cred că toată lumea a simțit, la un moment dat, că nu este o parte a lumii, că este doar o fantomă a ceea ce obișnuia să fie, că nimic din jur nu mai aduce entuziasmul de a fi în viață. Mi-a plăcut mult cum cartea asta a folosit exact tema asta, în același timp explorând o poveste interesantă despre nevoia de alții, chiar și în singurătatea noastră.

Personajele, fie că le știm numele sau nu, fie că sunt oameni întregi sau nu, au fiecare câte ceva încântător, fiecare e acolo cu simplul scop de a exista. Poate că nu este un motiv clar pentru care sunt integrate în poveste, dar sunt reale și complexe și atât de umane că-și împărtășesc sincer experiențele cu tine, iar tu, ca cititor, poți empatiza ușor cu ele. Nu pot să spun că am înțeleg în întregime vreun personaj al acestei cărți, dar cred că personajele m-au făcut să înțeleg câte ceva despre mine. Și să afli despre tine în timp ce citești o carte este cel mai frumos și blând mod prin care o poți face.

Nu știu, asta probabil că este și iubirea mea absolută pentru Murakami, dar absolut toate cărțile de la el pe care le-am citit au făcut ceva pentru mine, m-au făcut să realizez ceva, m-au învățat ceva și mi-au oferit cu blândețe adevăruri pe care altfel nu le-aș fi putut suporta. Mă simt inspirată de fiecare dată când citesc chiar și o singură propoziție scrisă de el. Cred că el face magie cu toate cuvintele pe care le folosește (și mă îndoiesc că mă poate contrazice cineva), dar în același timp cred și că reușește să aducă magia în viața noastră.

Sunt doar foarte pasionată. Haruki Murakami este unul dintre autorii mei preferați din toate timpurile, toate cărțile sale au fost magnifice și-mi dau speranță. Am nevoie de cineva care a citit cartea asta să discute teorii legate de sfârșit cu mine.

5/5

Ajunsese la concluzia că facultatea era o pierdere de vreme și cred că, în realitate, așa și era. Totuși, dacă mi se permite o generalizare mediocră, avem nevoie și de o cantitate de lucruri inutile în viața noastră imperfectă. Dacă n-am avea parte de lucruri inutile, viața noastră și-ar pierde până și imperfecțiunea.

Să fii mereu atent. Să nu bați în cuie o anumită decizie de la bun început, ci să te adaptezi situației, să asculți, și să ai inima și mintea mereu deschise.

Indiferent de ce este vorba, întotdeauna lucrurile cele mai folositoare și pe care le ținem minte cel mai bine sunt cele pe care le-am aflat din propria noastră experiență, plătind noi înșine, și nu cele învățate din cărți.

- Dacă n-am putea vorbi despre alții, am trăi într-o lume foarte sumbră, nu crezi?

- Spune-mi, ți se întâmplă să eziți, să nu fii sigur dacă ce faci e bine sau rău?
- Îmi petrec cel mai mult timp ezitând.

Nu sunt decât una dintre fetele cu minte puțină de care lumea se împiedică la tot pasul și nu fac decât să umblu cu încăpățânare după niște vise care n-au să devină niciodată realitate.

Nu știam ce fel de oameni erau sau ce anume voiau de la viață cei care trăiau sub același acoperiș cu mine - părinții și sora mea mai mare - și cred că nici ei nu pricepeau ce fel de om eram eu și ce aspirații aveam. De fapt, eu însămi nu știam ce voiam de la viață.

Oricât aș raționa, eu, cea de aici, și imaginea pe care o am despre mine nu se potrivesc. Altfel spus, nu era neapărat nevoie să fiu aici, dar uite că sunt.

Se spune că fetele bine crescute fac vizite scurte, dar în ceea ce privește scrisul (și nu numai) buna mea creștere lasă de dorit.

E ușor și reconfortant să judeci greșelile altora.

Mi-au venit brusc în minte vremurile de odinioară. Unde mi-a zburat tinerețea? Acum, sunt prins într-un cerc închis și mă învârt la nesfârșit. Știu că n-am să ajung nicăieri, dar nu mă pot opri. Trebuie să continuu. Nu pot trăi altfel.

În dosul lucrurilor pe care suntem absolut convinși că le cunoaștem se ascund tot atâtea lucruri necunoscute. Cunoașterea nu este decât o sumă de necunoscute.

În lumea viselor nu e nevoie să facem distincții între lucruri. Niciodată. Acolo nu există granițe. De aceea, aproape că nu există nici coliziuni. Iar dacă totuși se întâmplă. nu sunt dureroase. Realitatea e însă complet diferită. Realitatea mușcă.

La un moment dat, fiecare lucru trebuie povestit. Dacă nu faci așa, rămâi veșnic prizoniera secretului pe care-l poți în suflet.

Mă obișnuisem prea tare să fiu puternică și nu căutam să-i înțeleg pe cei slabi. Mă obișnuisem prea tare să fiu fericită și nu-i înțelegeam pe cei nefericiți. Eram sănătoasă și nu cunoșteam durerea celor bolnavi. Când vedeam pe cineva că are probleme sau că nu poate merge mai departe, credeam că nu se străduia suficient de tare. Pe cei care se plângeau îi consideram leneși. Viziunea mea asupra vieții era clară și practică, dar îmi lipsea căldura sufletească.

Mărunțișurile pe care le gândești cu mintea ta sunt mai importante decât marile idei emise de alții.

Am înțeles că dacă stai și gândești multă vreme de unul singur, nu mai ești capabil să privești lucrurile dintr-o perspectivă nouă. Și am început să simt că a fi singur e un lucru foarte trist.

Dacă sunt o parte din problemă, nu pot fi o parte din soluție.

Oricât de profundă e pierderea pe care o suferim, oricât de important e lucrul care ni se interzice, chiar dacă suntem complet schimbați și nu ne-a mai rămas decât stratul fin de piele din exterior, reușim să ne ducem viața mai departe, în tăcere.

Uneori îmi vine să subliniez jumătate de carte, mai ales când e vorba de Murakami. Multe citate, ca să-mi arăt dragostea! 

5 comentarii:

  1. Și mie mi-a plăcut foarte muuult cartea asta, ca tot ce am citit de Murakami până acum de altfel. Sper să nu mă dezamăgească niciodată. Chiar abia aștept să termin 1Q84 ca să pot vorbi despre ea.
    Despre ce teorii despre sfârșit e vorba? M-ai făcut curioasă.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu am ajuns la concluzia că nu o să fiu dezamăgită de Murakami. Îmi place până și simplul lui mod de gândire, nu cred că voi fi vreodată gata să accept pur și simplu că o carte de-a lui nu a fost minunată. Abia aștept să-ți aud și eu părerile!!

      Păi, ce crezi de lumea „cealaltă”? Crezi că Sumire chiar s-a întors? Eu cred că K. a visat atât de mult că ea se întoarce, că de fapt el a fost cel transpus în cealaltă lume, unde Sumire îl sună și revin la normal, acel „nu știu unde sunt” a lui Sumire arătând că odată cu dorința lui, a fost și ea transpusă în lumea visului lui, dorința lui de a o avea din nou alături fiind mai puternică decât dorința ei de a dispărea într-o lume în care Miu o iubește. Also, Miu nu există în nicio altă lume; acea fisură fiind problema: majoritatea oamenilor, dacă ajung să se mute dintr-o existență în alta, mutându-se cu totul. Miu, împărțită în bucăți, nu ajunge decât o carcasă goală, eul ei dispărând /între/ lumi. Și cred că la un moment dat, fiecare om își dorește să dispară în altă lume, sau simte că dispare, pur și simplu pentru că oamenii nu-s făcuți să existe prea mult într-o realitate care nu le îndeplinește toate dorințele. Și cum dorințele sunt foarte schimbătoare, și oamenii trebuie să-și schimbe realitatea.
      Păreri?

      Ștergere
    2. A trebuit să recitesc un pic finalul, ca să îmi amintesc ce exact s-a întâmplat. Hmm, nu m-am gândit niciodată la perspectiva pe care o ai tu. Eu sincer cred că Sumire chiar s-a întors, poate un pic confuză și derutată. Poate că nu va avea niciun sens ce voi spune, dar îmi place să cred că s-a întors pentru că știa că în realitatea ei exista cineva căruia îi păsa de ea. Adică, nu știu dacă e posibil să găsească o Miu care o iubește, dacă e împărțită în multe bucăți. Poate că s-a confruntat și ea cu realitatea și și-a dat seama că ar trebui să se întoarcă acolo unde măcar are un prieten.
      Nu știu, la Murakami mereu pare să existe o "altă" lume, dar în cele din urmă doar una e foarte reală, adică cea în care cineva ar trebui să fie. Cred. Bine, părerea mea acum e influențată un pic și de "1Q84", pentru că cineva spune la un moment dat pe la începutul romanului că "există întotdeauna o singură realitate". Ceva de genul.

      Ștergere
    3. Oooh, I can see your point! Mai ales acolo cu Miu, bineînțeles, și teoria ta stă în picioare super bine. Îmi place să cred că Sumire ar renunța la a alerga după persoana care-o place pentru K., îmi dă speranță asta. De-asta îmi plac cărțile lui Murakami, se termină mereu promițând mai multe și mai bune lucruri pentru protagoniști.
      Oooh, abia aștept să citesc și eu 1Q84!!!

      Ștergere
    4. Am observat și eu asta la Murakami. Chiar și la cărțile mai triste, la final tot are un pic de speranță că poate totul va fi bine până la urmă, chiar dacă nu o zice foarte clar.
      Sper să îți placă, eu sunt pe la jumate acum, sau pe aproape, și mi se pare foarte bună. Doar fă rost de toată trilogia înainte să te apuci, o să aibă mai mult sens dacă o citești ca pe o carte întreagă. Eu mi-am zis că o citesc pe volume, dar apoi mi-am dat seama că nu vreau să mă opresc, cred că e scrisă cu scopul de a fi o singură carte.

      Ștergere