11.03.2015

Top 5 Wednesday | Books That Made You Think


Chiar îmi plac subiectele pe luna martie, și iată-mă scriind din nou la rubrica asta. În caz că vă întrebați, încă mă lupt cu al doilea volum din A song of ice and fire și nici nu cred că o să termin prea curând. Oupsies.
  1. Stoner de John Williams. Vai, cartea asta e groaznic de tristă și groaznic de realistă și am rezonat mult prea mult cu personajul principal, ceea ce data asta nu e un lucru prea bun. Pe mine profesoara de română a fost cea care mi-a insuflat (mult mai mult) dragostea de această materie și de citit, datorită ei sunt la profil filologie astăzi, iar cam același lucru i s-a întâmplat și lui Stoner. Mă simt la fel de pierdută, fac lucrurile la fel de mecanic ca și el. Și am stat mult timp, cât am citit cartea, să mă întreb și să mă gândesc dacă viața mea va fi la fel de mizerabilă și de ratată și fără de tot ce-mi doresc. Cred că nu am răbdarea necesară pentru asta, dar tot m-a întristat și tot mă gândesc, din când în când, la un viitor care e la fel de cenușiu ca și costumul unui profesor de engleză.
  2. Alchimistul de Paulo Coehlo. M-a făcut mult să mă gândesc la ce vreau eu de fapt de la viață și de la viitor. Din păcate, am citit-o acum ceva vreme, iar pe-atunci visele mele se întindeau pe 2-3 ani cel mult, cred că am nevoie să recitesc cartea asta. Dar m-a umplut de speranță, cartea asta m-a făcut să mă simt mai puțin singură și mult mai încrezătoare în propria-mi persoană. 
  3. Mic Dejun la Tiffany de Truman Capote. Cartea asta m-a sucit, mi-a distrus câteva relații sociale și mi-a făcut inimea să urle și mintea să doară mult timp după. Am un groaznic complex și o groaznică frică față de viitor și de dezamăgirile pe care le poate aduce, iar faptul că în această carte personajul feminin era tot ce eu nu aveam curajul să fiu... Să zicem doar că a atins un punct sensibil și m-am gândit mult după dacă ar trebui și eu să-mi bag picioarele în ea de viață și să fiu cea mai liberă variantă a mea. În caz că vă întrebați, nu sunt nici pe-aproape. Și tocmai de-aia nu mă gândesc prea des la cartea asta.
  4. În noapte de Haruki Murakami. Scrierile lui Murakami au ceva care stoarce toată esența din mine. Am citit cartea asta noaptea, în tren, pe drumul foarte lung către rudele mele îndepărtate... Și mult după am continuat să mă gândesc la cartea asta, la modul în care o noapte a putut fi așa frumos îmbuteliată într-o carte, cum am putut simți, trăi și gusta totul, cum nu am fost în stare să-mi pun întrebări în legătură cu veridicitatea întâmplărilor, ci pur și simplu le-am acceptat pentru că... ăstea erau, și cine eram eu să comentez. Aici nu am un alt motiv în afară de fascinația pe care mi-a trezit-o. Și e imposibil cât m-am putut îndrăgosti de personaje, având în vedere ce scurtă e cartea.
  5. Copila-Stea de Jerry Spineli. Cred că asta a fost prima carte care mi-a venit în minte la provocarea asta. Adevărul e că-mi doresc să pot să fiu și eu o Copilă Stea, genul de persoană care aduce schimbări în viețile oamenilor și face ca totul să devină mai bun prin simpla ei prezență... Nu sunt, dar asta nu înseamnă că încerc să devin mai bună. Cartea asta scoate toți anii de self-loathing din mine și mă transformă într-o băltoacă de speranță. 
Și mai erau, doar că nu am cheful să fiu nici pozitivă, nici prea drăguță, așa că aveți parte de cărți relativ triste. Sau care m-au întristat pe mine, cel puțin. 

2 comentarii:

  1. Eu am citit o singură carte de Coelho până acum, și asta cu ceva ani în urmă, ceva cu războinicul luminii era titlul, îl tot uit, dar știu că mi-au plăcut ideile din ea. Și eu am sentimente asemănătoare când vine vorba de Mic dejun la Tiffany, aș vrea să pot să fiu un pic ca Holly, dar nu în întregime totuși. Iar În noapte e cartea care m-a făcut să mă îndrăgostesc iremediabil de stilul lui Murakami, nu am citit-o noaptea, ci în metrou și la facultate, dar a avut ceva cartea aia. E așa scurtă și totuși fascinantă.
    Cărțile triste cred că sunt cele care rămân mai des în mintea cititorilor. O profesoară de română în liceu a zis la un moment dat că e mult mai ușor să faci pe cineva să plângă la o carte decât să îl determini să râdă, ceea ce și acum cred că e adevărat.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu nu sunt nici mare fană Coehlo, dar nici nu-i displac cărțile, chiar cele pe care le-am citit mi-au plăcut destul de mult. Sunt curioasă să văd și altele, totuși. Și sunt de acord cu În noapte. Fascinantă, la fel ca majoritatea cărților de Murakami.
      Presupun că aici, nu cred că e prea ușor nici să-l faci să plângă, totuși :))

      Ștergere