17.02.2015

Țapul ispășitor de Daphne du Maurier


Mi-a luat mult prea mult ca să termin de citit cartea asta. În manualul de engleză de anul trecut am avut un pasaj din cartea cea mai faimoasă a acestei autoare, și anume Rebecca. Iar după am tot auzit lucruri bune despre autoare și când am văzut cartea asta în biblioteca bunicii, mi-am zis că asta e șansa. Este scurtă, puțin peste 300 de pagini și nu mă așteptam să mă lălăiesc atât.

Țapul ispășitor folosește celebra idee din Prinț și cerșetor și ne pune protagonistul față în față cu o persoană identică din punct de vedere fizic. Curios, ajunge să-și petreacă întreaga zi și o mare parte din noapte alături de acest necunoscut, împărtășindu-și detalii din viața personală. Când se trezește de dimineață, un șofer îl așteaptă, i se adresează cu „Domnul Conte”, iar sosia lui a dispărut cu toate lucrurile sale.

Știu că spun des asta, dar chiar nu știu ce să cred despre cartea asta. Durează mult până să te prindă și să devii interesat de întâmplările pe care ți le prezintă, și deși stilul de scris e plin de descrieri și prezintă lucruri plictisitoare destul de des, este totuși captivant și nu te pierde. Mi-a plăcut asta, pentru că am simțit că mă pot reîntoarce oricând la poveste și voi fi primită bine.

Personajele au fost crema. Toate destul de dubioase, însă interesante în egală măsură, au adus dialoguri piperate și amuzante, dar și multă frustrare și situații care de care mai interesante și jenate pentru micul nostru protagonist. Avem o întreagă familie roială ce încearcă să se mențină la suprafață din punct de vedere financiar și care se bazează pe moștenirea lăsată de la o noră. În casa lor, sfinții se contopesc cu minciunile, iar înșelătoriile și trecutul cu o muncă prea grea și prea neapreciată. Mi-a plăcut că deși în mijlocul acestei familii, i-am văzut prin ochii detașați ai necunoscutului, ai celui care ia parte, dar nu este o parte în sine.

M-am îndrăgostit de realitatea întâmplărilor. Cartea asta nu ne prezintă viața fericită a celor bogați, dar nici pe cea groaznică a celor pioși și obișnuiți cu suferința. Ne dă o privire obiectivă, atât bună, cât și rea asupra vieții personajelor, iar întâmplările variază de la hilare, la de-a dreptul tragice. Cartea ne prezintă viața în cea mai pură formă a ei , iar sfârșitul are gustul acela amărui pe care ți-l lasă și nedreptatea de zi cu zi.

Mi-a plăcut. M-a ținut interesată... Și în același timp, la ultimele 100 de pagini, deja abia așteptam să citesc și să termin odată. Dacă o aveți, o puteți citi, însă nu aș recomanda-o în mod special.

3/5

Avusesem sentimentul că timpul se scurge prea repede - nu pentru că aș fi avut un program prea încărcat, ci pentru că nu reușisem să fac nimic din ce-mi propusesem.

- Numai că eu, ca persoană, mi-am ratat viața.
- Asta e valabil pentru toți. Suntem fiecare câte o epavă. Secretul vieții este să recunoști cât mai devreme și să te împaci cu gândul. Pe urmă nu mai contează.

Insectele, animalele, bărbații, femeile, copiii, toți nu trăim decât din lăcomie. Nu e prea amuzant, dar ce să-i faci? Singurul lucru care-ți rămâne este să slujești lăcomia și să dai oamenilor ce-și doresc. Buba e că nu se satură niciodată.

Râdem ca să stăvilim teama, sau să ne simțim atrași pentru că suntem dezgustați.

Cruzimea era mai profundă azi, atacând spiritul, rănind eul ascuns, nu ca pe vremuri, când era fățișă și mai primitivă.

Oamenii care ascultă pe la uși aud întotdeauna minciuni.

Când ajunge războiul în satul tău, în pragul casei tale, nu mai este nici tragic și nici indiferent. Ajunge un fel de pretext să-ți verși ura din suflet.

Mi-am dat seama dintr-odată că ceea ce mă apropia de ei nu era curiozitatea străinului, atracția sentimentală spre pitoresc, ci ceva mai profund, mai intim, o dorință atât de puternică pentru bunăstarea și viitorul lor, încât deși vecină cu dragostea, semăna cu durerea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu