08.01.2015

The ocean at the end of the lane de Neil Gaiman


Dacă ar fi să descriu această carte în doar câteva cuvinte, acestea ar fi: un festin pentru imaginație.

Aceasta este prima oară când citesc o carte de-a lui Neil Gaiman, însă cu siguranță nu va fi ultima! Este un roman construit cu măiestrie, care ne permită să trecem prin amintirile personale și uitate ale unui copil de șapte ani, acum bărbat în toată firea, care încearcă să devină un om mai bun.

M-am simțit așa copil cât am citit cartea asta! A fost o experiență magică și am avut impresia că aveam din nou cinci sau șase ani, hrănindu-mă cu basme. Cartea nu a fost nimic din ce m-am așteptat să fie, dar a fost tot ce nu am știu că-mi trebuie. A fost o poveste plină de monștri oribili și întâmplări destul de terifiante (țineți minte că vine totuși de la o persoană care nu e prea prietenă cu genul horror), dar a fost fermecătoare, împânzită cu magie și speranță. Eram lăsată cu sufletul la gură un moment, șocată următorul și îngrozitor de tristă mai după. A fost o ceva experiență!

Magia, prezentă dintr-odată și extrem de puternică, prin diferite creaturi și întâmplări care mai de care mai ciudate la fiecare pagină, se îmbină frumos cu realitatea eroului nostru. Linia dintre realitate și vis în realitate, moarte și viață era extrem de subțire în carte și greu de văzut, la fel ca un fairy ring. Cred că, deși în mod evident fantastice, întâmplările par aproape familiare, aproape reale, sau poate că este doar dorința și speranța că, undeva, și noi am trăit o copilărie la fel de fantastică ca acest puști. Poate e doar nevoia de a crede în puterea unor basme îndeajuns de puternice încât să trezească ceva în tine... Sau să te păzească de ceva ce era deja în tine. Poate că monștrii sunt totuși reali, chiar dacă nu împrăștie umbre și nu controlează oameni. Și poate că există și eroi, chiar și eroi care se julesc și greșesc și fac pe ei de frică. Poate că totul e real și undeva, propriul nostru ocean așteaptă să ne întoarcem, și poate ne va da lumii înapoi.

Am trăit și am respirat povestea, nu doar am citit-o. Cu siguranță că și stilul de scris al autorului are o mare însemnătate aici, dar și povestea în sine a fost captivantă, plină de idei grozave, concepte interesante și imagini puternic imprimate în imaginația cititorilor. Narațiunea a fost la persoana I, ceea ce a făcut și mai interesant să citești cartea, pentru că nu știi niciodată mai mult decât ce-ți oferă personajul principal, iar el nu știe mai mult decât i se oferă la rândul său.

Personajele, mai ales la început, nu mi-au plăcut în mod special. Erau personaje și le acceptam așa cum erau, așa cum îmi erau prezentate, până ce am început să le văd și să le înțeleg complexitatea, până ce m-au cucerit prin dialogurile și acțiunile lor. Mi-a plăcut sinceritatea personajului principal și îndârjirea prietenei sale. Mi-au plăcut vorbele pline de mister a oamenilor pe care-i întâlnea, modul direct în care ne erau ascunse unele lucruri. Am iubit cu toată inima mea tot magicul care mi-a fost oferit și am încercat să-l primesc fără să mă gândesc prea mult la ce-l face cum e.

Și mi-am dat seama de curând că recenziile mele sunt de fapt foarte abstracte, că sunt doar sentimente vărsate, dar cum ar putea fi altceva când tot ce fac cărțile e să-mi atingă corzile delicate ale inimii și să mă emoționeze? Practic, mi-e milă de cititorii mei, dar și mai milă mi-e de mine.

Cert e că autorul a făcut o treabă minunată în a mă minuna în fața unei lucrări ale sale și am adorat-o cu iubirea unei copile eu și a unei eu mai mare.

4/5

I was not happy as a child, although from time to time I was content. I lived in books more than I lived anywhere else.

“How old are you, really?” I asked. 
“Eleven.”
 I thought for a bit. Then I asked, “How long have you been eleven for?”

“That’s the trouble with living things. Don’t last very long. Kittens one day, old cats the next. And then just memories. And the memories fade and blend and smudge together . . .”

I closed the mirror and stared at myself. I wondered, as I wondered so often when I was that age, who I was, and what exactly was looking at the face in the mirror. If the face I was looking at wasn’t me, and I knew it wasn’t, because I would still be me whatever happened to my face, then what was me? And what was watching?

Small children believe themselves to be gods, or some of them do, and they can only be satisfied when the rest of the world goes along with their way of seeing things.

I liked myths. They weren’t adult stories and they weren’t children’s stories. They were better than that. They just were.

Adults follow paths. Children explore.

“Nobody actually looks like what they really are on the inside. You don’t. I don’t. People are much more complicated than that. It’s true of everybody.”

“Monsters come in all shapes and sizes. Some of them are things people are scared of. Some of them are things that look like things people used to be scared of a long time ago. Sometimes monsters are things people should be scared of, but they aren’t.”

Adults should not weep, I knew. They did not have mothers who would comfort them.

I do not miss childhood, but I miss the way I took pleasure in small things, even as greater things crumbled. I could not control the world I was in, could not walk away from things or people or moments that hurt, but I found joy in the things that made me happy.

I was a normal child. Which is to say, I was selfish and I was not entirely convinced of the existence of things that were not me, and I was certain, rock-solid unshakably certain, that I was the most important thing in creation. There was nothing that was more important to me than I was.

“Nothing’s ever the same,” she said. “Be it a second later or a hundred years. It’s always churning and roiling. And people change as much as oceans.”




6 comentarii:

  1. Ce frumos, e o carte in care ai vrea sa calatoresti. Trebuie sa o citesc.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ai spus-o foarte bine! Sper să-ți placă, atunci când o vei citi!

      Ștergere
  2. WOW! Suna foarte bine si sincer mai frumoase sunt recenziile abstracte decat spoilerele. Haha.
    Am o întrebare. Cartea nu exista si in limba romana?
    Pupici!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Haha, mulțumesc! Îmi pare rău dacă am părut dură în acel comentariu, nu am vrut să insinuez că modul în care fac eu lucrurile e mai bun, ci doar că prea multe detalii strică plăcerea de a citi o carte.
      Ba da, există, sub numele de „Oceanul de la capătul aleii”. Îmi pare rău, am uitat să menționez asta.
      La fel! ~

      Ștergere
  3. Mă bucur că ți-a plăcut cartea asta! Și eu am citit-o și mi-a plăcut foarte mult stilul autorului(a fost, de asemenea, prima mea carte Neil Gaiman), iar asta m-a determinat să citesc și Pulbere de stele, iar acum vreau să-mi cumpăr Coraline! Cărțile lui Neil Gaiman nu au vârstă și asta e ce iubesc la autorul ăsta! Am lipsit mult de pe blogger și mi-au lipsit postările tale și imediat ce am intrat și am văzut că ai postat asta, mi-ai făcut ziua mai bună!
    Pupici&îmbrățișări,
    Flavia

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Daa, are un stil foarte fain. Eu sincer vreau să-i încerc și câteva dintre cărțile care sunt scrise pentru adulți, pentru că sunt sigură că tot păstrează cumva acest sentiment de basm. Cărțile lui mă fac să mă simt copilă, dar protejată de magie.
      Și mie mi-au lipsit postările tale, mă bucur să văd că ai revenit!
      Pupici și îmbrățișări!!

      Ștergere