29.01.2015

Stoner de John Williams


Pentru că m-am convins, cumva, să fiu o parte activă a comunității irl de cititori, am decis să devin parte a unui club de carte și deși sunt abia la început de drum și lucrurile încă sunt puțin jenante, eu sunt totuși extrem de entuziasmată. Aceasta este cartea pentru următoarea noastră întâlnire, iar eu, în entuziasmul meu, am terminat-o relativ repede.

Stoner este o carte oribilă. Citiți-o. Este oribil de dureroasă și oribil de reală și a lovit oribil de aproape de casă.

Hai să-l întâlnim pe William (Willy/Bill) Stoner: fiu a doi fermieri, băiat al pământului, trimis la universitate în speranța că studiul chimiei și a subiectelor ce au legătură cu pământul și cu modul în care poate fi îmbunătățit va ușura viața familiei sale. Dar odată ajuns acolo, după prima sa oră de literatură engleză, unde are o revelație, află că mâinile sale aspre sunt mai dornice să țină un stilou decât o sapă, iar mintea sa este mai interesată de literatură decât de știință. Și astfel, el își schimbă specializarea și începe să studieze ceea ce iubește cu adevărat, ajungând în cele din urmă un profesor dedicat.

Dacă ești fan al acțiunii. îmi pare rău să-ți spun, dar cartea asta nu este tocmai pentru tine, deși eu aș recomanda Stoner tuturor, pentru că este o carte frumoasă. Este onestă și crudă în durerea pe care o arată și reușește să atingă o coardă în inima cititorului. Poate din cauză că Stoner este normal, exact ca oricare dintre noi, ne simțim atrași de viața lui, suntem atât de binevoitori să citim ceva ce ne arată doar întâmplările de zi cu zi ale unui profesor. Pe bune, Stoner este oricare dintre noi și cred că fiecare cititor poate regăsi măcar o părticică din el în viața sau personalitatea lui.

În legătură cu personajele... Mă simt ciudat de atașată de Stoner, într-un mod în care nu sunt cu multe personaje din cărțile pe care le-am citit. Poate faptul că-i urmărești pașii timp de patruzeci de ani te leagă de el, dar este un personaj atât de plăcut și de blând, că nu te poți abține să nu simț/i un fel de milă și admirație pentru el și modul în care reacționează la tot ceea ce-i oferă viața. Pentru că, să fim sinceri, viața nu este prea drăguță cu Stoner. O persoană pe goodreads, în recenzia lui, a pus o poză a cărții în care titlul era schimbat în Life sucks and then you die. Păi, nu se potrivește asta cu marea majoritate a oamenilor? Dar este foarte important cum reacționăm la lucrurile rele pe care le întâlnim în drumul nostru, iar modul lui Stoner de a se obișnui cu realitatea crudă e să fie optimist în mica lui lume și pasionat de cele câteva lucruri pe care chiar le-a iubit de-a lungul vieții. Este un profesor minunat, și chiar dacă pe orice alt plan are parte de eșecuri, măcar acest fapt rămâne constanta sa bună în viață. Deși, cred că personajul care mi-a plăcut cu adevărat cel mai mult, pentru că și l-am înțeles și am reușit să empatizez cel mai mult cu acesta, ar fi soția lui Stoner, Edith. I-am înțeles disperarea, neputința și nevoia de schimbare și răzbunare și am iubit-o cu atât mai mult cu cât reprezenta toate lucrurile urâte care mă formează și pe mine.

Nu știu ce să spun exact despre stilul autorului, e cu siguranță unul care-ți atrage atenția și care se potrivește cu povestea relativ lentă și genul acesta de carte. Mi-au plăcut mult unele dialoguri, iar cartea a avut multe detalii interesante. Și totuși, ce te lovește cel mai tare este cu siguranță realitatea din spatele cuvintelor.

A fost o carte grozavă, dar atât, atât de tristă. Îmi vine rău când mă gândesc că aș putea să ajung să trăiesc o viață ca a lui Stoner (deși nu este chiar atât de rău, de fapt), însă mă uit la cum a fost viața lui și știu că nu o să pot accepta vreodată tot ce a acceptat el, și cu siguranță nu cu atâta ușurință. Poate că asta și face cartea asta să fie atât de tristă și de tragică: cât de ușor acceptă Stoner tot ce i se întâmplă. Și e trist, dar într-un mod ciudat și morbid, mi-a plăcut să văd cât de slab era în unele situații și cum reacționa și nu am cuvintele potrivite să exprim ce m-a făcut să simt cartea asta.

Doar citiți-o. Mă îndoiesc că o să regrete cineva. Un punctaj ceva mai mic doar din cauză că momentan sentimentele mele sunt foarte amestecate, cartea asta m-a sucit și am nevoie de timp. Indiferent, mi-a plăcut cartea.

4/5

Mama lui își ducea viața răbdătoare, ca pe un moment care se tot prelungea și pe care trebuia să-l suporte.

Se numea Archer Sloane și își îndeplinea îndatoririle pedagogice cu un aparent amestec de dispreț și batjocură, ca și cum era conștient de existența unei prăpăstii atât de adânci între ce știa și ceea ce ar putea spune, încât nu mai făcea nici un efort să o micșoreze.

A rămas minute bune pe scaun, nemișcat, cu privirea țintuită la dușumelele mătuite de pașii nerăbdători ai generațiilor de studenți pe care nu avea să-i vadă sau să-i știe vreodată.

Se gândea la părinții lui și ei erau la fel de străini precum copilul pe care îl aduseseră pe lume; simțea pentru ei o milă amestecată și o iubire îndepărtată.

Uneori, cufundat în cărți, îl izbea dintr-odată revelația că sunt atâtea lucruri pe care nu le știe, atâtea cărți pe care nu le citise; și seninătatea pe care se străduia să o obțină se făcea țăndări în clipa în care realiza ce puțin timp îi oferea viața să citească atâtea, să învețe tot ce trebuia să știe.

Tu ești visătorul, nebunul într-o lume mai nebună decât el.

Erudiților nu ar trebui să li se ceară să distrugă ceea ce o viață întreagă s-au străduit să clădească.

Era copil unic și singurătatea a fost una dintre primele stări pe care le-a cunoscut în viață.

În timp ce lucra și camera începea să prindă formă, și-a dat seama că ani de zile purtase în el, neștiută, ca pe un secret rușinos, această imagine, aparent a unui loc, dar de fapt o imagine a lui însuși. Așadar pe el însuși încerca să se definească în timp ce dădea viață biroului. Rașcheta scândurile pentru bibliotecă și vedea cum dispare rugozitatea de la suprafață, cum patina cenușie se dă la o parte și dezvăluie esența lemnului și, într-un final, puritatea și bogăția fibrei și a texturii - își repara mobila și și-o aranja în cameră, dar de fapt pe el se modela, pe el se punea într-un fel de ordine, a lui era viața pe care o făcea posibilă.

Găsea o plăcere macabră și ironică în gândul că învățătura pe care reușise să o acumuleze, atâta câtă era, îl condusese la următoarea înțelegere: că pe termen lung, toate lucrurile, chiar și învățătura care făcuse posibilă această înțelegere, sunt goale și inutile și în final se reduc la un vid pe care, orice-ar face, nu-l pot schimba.

Persoana pe care o iubești prima nu e tot aceea pe care o iubești până la final și că iubirea nu e un țel, ci un proces prin care o persoană încearcă să o cunoască pe alta.

O, ce respectabili ne considerăm când nu avem nici un motiv să fim altfel!

- Bietul de tine, nu ți-a fost ușor, așa e?
S-a gândit puțin, apoi a răspuns:
- Nu. Dar cred că nici n-am vrut să-mi fie.



2 comentarii: