28.08.2014

Umbra vântului de Carlos Ruiz Zafon



Entertainment Weekly spune despre Umbra vântului că este, în fond, o scrisoare de dragoste adresată literaturii și cititorilor la fel de pasionați de povești precum tânărul erou al cărții. M-am simțit de parcă cartea a fost scrisă pentru mine.

Această carte ne prezintă povestea plină de intrigi, drame, mistere și cărți a lui Daniel, fiul unui simplu librar, care, după moartea mamei sale, în propria singurătate, găsește alinare într-o carte scrisă de un anumit Julian Carax, un autor ce riscă să fie șters din memoria întregii omeniri, urmărit de diavolul propriei lui scrieri.

Am avut un început greoi cu această carte. Deși până la un anumit punct fascinată de lumea imensă a sute de cărți țintuite la un loc, încă nu simțeam acel ceva care să mă facă să rămân blocată... Dar și când a venit, s-a făcut sigur că nu voi uita prea curând de această carte. Cred că am adorat multe, foarte multe aspecte din această carte, și pusă în fața nevoii de a le enumera, îmi dau seama că nu le recunosc separat, ci doar împreună, formând această minunată carte superbă.

A fost plină de mistere la tot pasul, încâlceli și răsturnări de situație, unele mai previzibile decât altele. Adevărul e că sunt o fană înrăită a misterelor, și pusă în fața unuia, încerc și eu să le rezolv. Cam dezamăgitor faptul că mi-am dat seama de intriga principală a cărții de la pagina 76 (și știu, pentru că în disperarea de a afla dacă am sau nu dreptate, mi-am sunat verișoara, fixând încontinuu rândul și pagina care mi-au deschis adevărul). Însă mi-a plăcut foarte mult fundalul întâmplărilor, adevărul... despre personaje misterioase, dar și despre natura umană. Pentru că, în cele din urmă, am simțit că această carte este mai degrabă un portret al întregii omeniri, luând câte un stereotip și punându-l în poveste, creând o mini-lume al unei Barcelone pline de misterul unui loc sfânt pentru iubitorii de cărți în general, librari în special, și de durerea lăsată în urmă de un război urmat de altul.

Umbra vântului m-a făcut să simt ceva. Am fost intrigată de ițele unei povești din care nu fac parte, dar în care cumva am pășit, odată cu personajul principal. Am simțit frica și teroarea unor vremuri nu prea calme, lăsate de niște oameni care prea puțin își meritau umanitatea. Am râs și am fost plăcut surprinsă de inteligența replicilor pe care le dădeau personajele. Am fost înduioșată de acte de blândețe, caritate și sacrificiu. În cele din urmă, fascinată de tot ce mi se releva, cu fiecare pagină prin care treceam.

Nu cred că voi întâlni prea des o carte scrisă atât de frumos, și nu frumos în sensul pompos, dar în modul în care simple cuvinte, folosite în modul potrivit, te fac să vezi un întreg univers. A fost o carte care mi-a satisfăcut toate nevoile de cititor îndrăgostit de personajele acestei cărți. Nici o carte, nici una, nu a reușit să-mi dea exact ce mi-am dorit, într-un mod pe care nu l-am realizat până ce nu am citit ultimul cuvânt. Cu o măiestrie a condeiului care, la fel ca și autorul prezent în care, Julian Carax, își fascinează cititorii, Carlos Ruiz Zafon a reușit să mă cucerească printr-o singură carte, deși fusesem atât de sceptică la începutul lecturării acestei cărți. Toate felicitările și lacrimile și admirația mea sunt puse în fața acestui scriitor, care alături de Alexandre Dumas și Haruki Murakami, a ajuns să formeze Sânta Treime a universului meu literar.
Sau poate că mai exagerez și eu. Oricum, nota mea, pentru că nu se putea astfel, este:

5/5

Am copilărit printre cărți, făcându-mi prieteni invizibili în pagini care se descompuneau în pulbere și al căror miros încă îl mai păstrez pe mâini.

- Există lucruri care nu se pot vedea decât pe întuneric, a insinuat tata, arborând un zâmbet enigmatic pe care probabil îl împrumutase din vreun volum de Alexandre Dumas. 

Fiecare carte, fiecare tom pe care-l vezi are suflet. Sufletul celui care l-a scris și sufletul celor care l-au citit, l-au trăit și l-au visat. Ori de câte ori o carte își schimbă proprietarul, paginile ei, spiritul său crește și se întărește.

O dată l-am auzit pe un client obișnuit al librăriei tatei zicând că puține lucruri îl marchează pe un cititor atât de mult ca prima carte care își deschide cu adevărat drum spre inima lui. Acele prime imagini, ecoul cuvintelor  pe care credem că le-am lăsat în urmă ne însoțesc toată viața și clădesc în memoria noastră un palat unde mai devreme sau mai târziu -indiferent de câte cărți am citit, câte lumi am descoperi, câte am învăța și câte am uita- ne vom întoarce.

Un secret valorează atât cât valorează cei de care trebuie să-l păzim.

Poate că de aceea o adoram și mai mult, din acea eternă stupizenie care ne face să ne ținem după cei ce ne fac rău.

Să urăști cu adevărat e un talent pe care îl deprinzi cu anii.

Darurile se fac pentru plăcerea celui care dăruiește, nu pentru meritele celui care primește.

Lumea asta nu va muri de o bombă atomică, așa cum spun ziarele, ci va muri de râs, de banalitate, făcând o glumă din tot și din toate și, în plus, o glumă proastă.

Cuvintele cu care se otrăvește inima unui copil, din meschinărie sau din ignoranță, rămân închistate în memorie și, mai devreme sau mai târziu, îi ard sufletul.

M-am gândit la cât de puține aveam să-i ofer și cât de multe voiam de la ea.

Căsătoria și familia nu sunt altceva decât ceea ce facem noi din ele.

Uneori contează nu ce dai, ci la ce renunți.

Jorge zâmbi. Julian se gândi că zâmbea ca un om care nu are prieteni, cu gratitudine.

- Dumneata vorbești de parcă Bea ar fi un trofeu.
- Nu, de parcă ar fi o binecuvântare.

Eu cred că nimic nu-i întâmplător, știi? Că, în fond, lucrurile au planul lor secret, cu toate că noi nu-l înțelegem.

Avea șaptisprezece ani și viața întreagă îi strălucea pe buze.

M-am văzut atunci pe mine însumi, prin ochii ei; un băiat străveziu care crezuse că cucerise lumea într-o oră și care încă nu știa că o poate pierde într-un minut.

Să nu te încrezi în omul care se încrede în toată lumea.

Dacă Dumnezeu ar fi binevoit să-mi dea niște șolduri mai mari, mai că te-aș fi putut naște, atât de bine te cunosc.

Cât timp muncești, nu privești viața în ochi.

Dumnezeu ne dă viața, însă administratorul lumii e diavolul.

Timpul trece cu atât mai grabnic, cu cât e mai gol.

Nu există lucruri întâmplătoare. Suntem marionetele propriului nostru inconștient.

Lucru care mi-a plăcut și care cred că merită menționat: în carte se folosește replica „du-te învârtindu-te”, iar eu, pentru mulți, mulți ani (adică până azi), am trăit cu impresia că replica îmi aparține într-un fel, că eu am folosit-o încă de pe când nu înjuram, și că e imposibil ca altcineva să o folosească. Și iată-mă pusă în fața faptului că de fapt, nu-i nimic nou (și sunt destul de sigură că mai sunt mulți alții care folosesc replica). De mâine până luni inclusiv voi fi ocupată, deci nu voi putea să continui cu cititul seriei, și nici cu altceva pe-aici pe blog, din păcate. Sper că măcar voi fi la zi cu postările altora. În altă ordine de idei, am decis să iau parte la un Read-a-thon, primul pentru mine! Cum pe blogosfera românească nu am prins prilejul să particip, din diferite motive, am găsit o provocare începută pe instagram de o fată care mie-mi place foarte mult, din Germania. Detalii aici. Se desfășoară între 1 și 7 septembrie, iar marja de cărți este cinci. Luni e ziua mea, deci nu voi putea citi prea mult, îmi mai rămân 6 zile de care sper că mă voi ține, mai ales că acum am niște probleme cu netul și mă folosesc de resursele sărăcăcioase de la telefon. Am început un tumblr care se fixează pe cărți, pentru cei interesați, link-ul (va apărea și recenzia asta, dacă mă mai ține cheful să o traduc).
Și cam atât, wow, îmi cer scuze pentru lungime. Voi ce mai citiți, și ce plănuiți să faceți în timpul scurt rămas înainte de începerea școlii? Eu una sunt entuziasmată să înceapă, m-am plictisit groaznic acasă, și mi-am spus mie însumi că nu mai încep încă vreo altă serie până nu merg la școala, hah. Vă îmbrățișez și sper să aveți o zi faină în continuare!


24.08.2014

Adio, domnule Chips de James Hilton



Sunt destul de sigură că de-a lungul relativei scurte vieți a blogului acestuia, am vorbit cândva despre bătrânelul simpatic care a început cumva, acum mulți ani, să mă placă, datorită faptului că eram scundă și grăsuță (ca și nepoata lui) și că citeam. De-a lungul timpului, experiența mea literară a fost piperată și de recomandările și împrumuturile vecinului meu. Iar cartea ce tocmai am terminat-o face parte din aceeași zonă.

Adio, domnule Chips spune povestea domnului Chips (o prescurtate primită de la primii săi elevi, care a rămas cu el până la pensie, și chiar și după), profesor la școala de băieți Brookfield. Și deși noi îl întâlnim bătrân, ieșit la pensie și locuind vis-a-vis de școala căreia i-a slujit ani și ani la rând, amintirile domnului Chips se întind cu mult înainte de nașterea multora dintre cei din jurul său: până la vremea când avea doar 22 de ani și terifiat de numărul mare de elevi pe care va trebui să-i aibă sub o mână fermă, dar blândă în același timp.

Este o lectură extrem de ușoară. Nu știu exact la ce mă așteptam, însă nu a fost nimic de genul. Cu un scris mare, aflat doar pe jumătatea paginii, și cu imagini la fiecare zece pagini, a fost o carte care normal s-ar termina într-o oră jumătate. Eu însă am fost cam leneșă, am stat și pe tumblr între timp, și am mai lărgit timpul. Plus că am fost, super pe nepusă masă, la țară, deci recenzia vine oricum mai târziu decât mi-am propus.

Cartea este veche. Mirosul îi este foarte puternic, și chiar se imprima pe mâini. Asta a fost magic. Ce mi-a mai plăcut la carte, este că, într-un fel, m-am simțit. Merg la o școală veche, cu tradiție, iar în domnul Chips mi-am văzut propria dirigintă: simbolul respectivelor școli, stâlpii bătrâni care păstrează, pe lângă respectul a zeci de generații, și ideile și imaginea școlii dinaintea noastră, a elevilor de-acum. A fost fascinant să văd cum sistemul de acum o sută de ani este cam la fel, și cum profesorii, dacă știu să fie profesori, și oameni înainte de orice altceva, sunt văzuți, atât de colegii de breaslă, cât și de cei pe care-i au în față. A fost o reamintire blândă a faptului că în curând mă reîntorc la școală, și într-un fel m-a entuziasmat și mai tare pentru ceea ce urmează. Și în același timp, m-a făcut să apreciez și mai mult slujba de profesor, mai ales cum era descrisă în carte: pusă sub strictețea finanțatorilor și a directorilor mai mult sau mai puțin corupți, stând sub semnul întrebării în perioada primului război mondial.

În mare, a fost o carte interesantă, însă în cazul meu, nu a reușit să trezească ceva în mine. Sau ceva îndeajuns de puternic încât să rămân cu o impresie mai puternică. În afară de o singură scenă, restul stă mai degrabă sub indiferența pe care o am față de orice profesor care pentru mine nu înseamnă ceva. Poate că domnul Chips ar fi fost cineva pentru mine dacă mi-ar fi fost profesor, dar mi-a fost doar personaj principal într-o carte, și nu am putut vedea tot ce era el cu adevărat.

2/5

Supunerea elevilor și-o asigurase chiar de la început și onoarea îi fusese acordată, dar dragostea elevilor îi veni abia acuma, dragostea spontană și caracteristică a elevilor, față de un om bun, fără a fi moale, față de unul care-i înțelegea îndeajuns, dar nu din cale afară și a cărui fericire personală era strâns legată de fericirea lor proprie.


De pildă până acum nu făcuse niciun drum cu avionul, nici nu văzuse un film vorbitor. Astfel că avea în același timp experiență mai multă, dar și mai puțină decât un elev de școală, și totuși paradoxul acesta dintre tineri și bătrâni, lumea îl numea progres.

Ghici cine a început să citească în sfârșit Umbra vântului? Da, eu! Și sunt entuziasmată de carte, deja am găsit o grămadă de citate super faine, însă... Mâine merg la cinema cu verișoarele mele, la filmul „Lucy” și cred că mai entuziasmată sunt de varianta asta de petrecut ziua, pentru că de mult nu am mai stat așa mult cu verișoarele mele, de mult nu am mai mers la un film, iar eu îmi permit să fac cam orice vreau pentru că se apropie ziua mea de naștere și lucrul absolut superb în legătură cu o zi de naștere e că începe cu două săptămâni înainte, și mai ține două și după ~ Voi ce mai faceți?

21.08.2014

Leapșă: Summertime Madness


Țin să mulțumesc Ancăi, Leontinei și Andreei pentru că s-au gândit la mine când au dat de tagul ăsta! Mersi!

1. Arată o carte cu o copertă care să inspire vara!


Puteam să jur că toate cărțile la care mă gândisem se vor potrivi, dar de fapt erau toate de toamnă (hah, toamna e vara mea). În cele din urmă am ales Valentine de Adriana Trigiani, o carte pe care încă nu am dus-o la bun sfârșit, deși am început-o de vreo două ori deja.

2. Alege un loc fictiv care ar fi destinația perfectă pentru vacanța de vară.
Cred că mi-ar plăcea să fiu în lumea Sword Art Online. Am iubit cărțile și iubesc în continuare seria, iar lumea aceea, care are o limită atât de subțire între virtual și real, cred că mi-ar plăcea enorm. Să pot să intru cu adevărat în interiorul unor jocuri, să le trăiesc... Mi se pare un vis care ar putea fi realizabil în 10 ani. Deci practic, mi-aș dori să merg în viitor? Nu e chiar o destinație de vară, dar este primul loc care mi-a venit în minte (asta ca să nu dau exemple din Eragon, iar).

3. Ești pe cale să pleci cu avionul până la locul tău de vacanță. Ce carte îți iei cu tine ca să dureze tot zborul?
Nu am mers niciodată cu avionul, și presupun că depinde și de distanța pe care îmi doresc să o parcurg, ca să știu ce carte aș vrea să iau. Însă, oricum, eu niciodată nu plec doar cu o singură carte, pentru că s-ar putea să nu-mi placă, și atunci ce mă fac? Aleg mai multe. Și deși nu am cărțile la momentul acesta, mi-ar plăcea să citesc Tides de Betsy Cornwell, A thousand splendid suns de Khaled Hosseini.

4. Ai un caz de summertime sadness, ce carte alegi pentru a-ți reda zâmbetul pe buze?
Nu am cărți amuzante sau vesele, și de obicei, când sunt tristă, citesc o carte tristă, care să-mi ia tristețea mea inițială și să o înlocuiască cu cea din carte. După ce termin de citit, dispare și toată tristețea.

5. Ești pe plajă singur/ă, ce personaj fictiv ai vrea ca și companie (beach babe, if you know what I mean?)
Murtagh din Eragon.I love boys that self-loath themselves and all they need is a gentle, caring touch. Și poate că și Victor din Cireșarii, eram atât de îndrăgostită de el ;w; Nu sunt atât de pasională cu personajele din cărți (mă găsiți mai degrabă pe la raionul manga/anime cu all the feels)

6. Pentru a-ți asorta înghețata vrei un ice cool sidekick. Ce personaj sidekick alegi?
Robin Hood, poate? Sau poate Lady Yehonala, Împărăteasa Orhidee, din Ultima împărăteasă. Wow, cât de ignorantă sunt în legătură cu personajele din cărți, nu prea mă veți vedea prea pasională în legătură cu ele, oups.

7. Împarte atmosfera de vară! Cui îi dai tagul mai departe?
Nimănui. Majoritatea persoanelor l-au făcut sau l-au primit deja, dar dacă umblă cineva pe-aici și vrea să-l facă, este liber!

Eu, la o săptămână după ce am terminat Eragon, sunt cea mai bună în România pe QuizUp la Inheritance Cycle, am dat reblog la fanarturi și edituri de s-a săturat lumea de mine, și am găsit un fanfiction super fain și care-mi rupe inima. Asta spune multe despre cât de blocată sunt, încă. Momentan citesc Adio, Domnule Chips, și sper să o termin azi și probabil că voi reveni cu recenzia azi/mâine. Voi ce mai faceți?

16.08.2014

Behind the blog

Mulțumesc foarte mult Andreei pentru această leapșă super drăguță! Cum eu ador să vorbesc despre mine, cum se putea să nu fiu entuziasmată de acest tag?

Reguli:

  1. Trebuie să răspunzi sincer.
  2. Trebuie să iei imaginea tagului și să o încorporezi în postare
  3. Tăguiește câți mai mulți din bloggeri tăi preferați

Cerințe: 
Vor fi 7 întrebări pe care le ia toată lumea și 4 lucruri (sau mai multe) pe care vrei tu să le știe lumea despre tine.


1. Din ce oraș ești?
Nu o să spun localitatea propriu-zisă, este oricum mult mea mică și nesemnificativă pentru populația internetului. O să spun că de baștină sunt de pe Valea Prahovei, însă la suflet mă consider brașoveancă. Toți prietenii și de fapt, toată viața mea, se învârt în jurul Brașovului, iar orașul natal îl urăsc cu tot ce am mai pasional în mine.

2. Câți ani ai?
Imediat 17! Aaah, sunt entuziasmată să mai cresc un pic (deși nu știu dacă ar trebui, haha, de fapt încep să mă simt bătrână) și dacă cumva anul ăsta va fi la fel de bun ca al 16-lea, eu voi fi foarte fericită.

3. Care e mâncarea ta preferată? Dar dulcele preferat?
Cartofii sub orice formă, pizza și orezul ca și mâncare. Îmi place să mănânc și pun mult accent pe gustul bun al mâncării care-mi ajunge în stomac (iar ha, asta se vede). Ca și desert, prăjiturile mamei, în special una cu trei feluri de cremă și frișcă și sincer, este cea mai bună chestie pe care am mâncat-o vreodată.

4. Care este cel mai mare vis al tău?
Pff, niciodată nu am știut exact ce să răspund la întrebarea asta, de obicei visele mele nu au fost luate în considerare pentru că nu erau mărețe. Mi-aș dori să ajung să călătoresc mult, să-mi satisfac curiozitatea și setea de a vedea și afla, dar în același timp mi-ar plăcea și să lucrez într-o librărie sau bibliotecă.

5. Cea mai mare frică a ta este:
Urșii. Oh Doamne, sunt terifiată de fiecare dată când trebuie să merg pe lângă o pădure (problemă cam greu de evitat pe unde stau eu). De asemenea, podurile, moartea tragică, ura din partea altora, pierderea prietenilor pe care-i iubesc și dezamăgirea celor la care țin. Cam greu să le țin față tuturor acestor frici, ca să fiu sinceră.

6. Care este citatul tău preferat? Dar motto-ul?
O să zic la momentul actual, pentru că cel puțin citatul se schimbă foarte, foarte des. Deci: No matter how careful you are, there’s going to be the sense you missed something, the collapsed feeling under your skin that you didn’t experience it all. There’s that fallen heart feeling that you rushed right through the moments where you should’ve been paying attention. 
Și ca și motto: What you allow, is what will continue. Pentru că după luni și luni de tumblr, în sfârșit am o colecție impresionantă de citate motivaționale de care încerc să mă leg tot timpul, ca să-mi cresc stima și dragostea de sine, dar și motivația.

7. Aici o întrebare (sau mai multe) pusă de cititorii tăi. Revin-o cu un edit.
Dacă sunteți curioși sau vă interesează un aspect al plictisitoarei mele vieți, poate aruncați cu câte o întrebare în mine?
[EDIT]
În primul rând vreau să mulțumesc tuturor pentru urările frumoase, am avut parte de trei zile superbe și pline de voie bună și fericire! Acum, întrebări:

Care este cel mai frumos loc pe care l-ai văzut?
Ok, aici o să am un răspuns cam aiurea, pentru că este de fapt un baraj dintr-un sătuc pe care l-am vizitat. Când l-am văzut, am fost total obsedată, l-am considerat locul ideal pentru a citi Eragon. Zilele următoare m-a prins ploaia, nu s-a mai putut ajunge la barajul respectiv și am rămas și fără poză. Dar jur, îți taie respirația. Este un mini-mini-lac în care poți să te bălăcești, și ești înconjurat de pădure din trei părți. Nu prea sunt eu genul cu natura, dar locul ăla era superb.
Iar ca următor loc, ar fi centrul vechi al Brașovului, care încă are să-mi arate locuri noi și fascinante, chiar și după doi ani.

Care este cel mai frumos loc pe care vrei să-l vizitezi?
Machu Pichu probabil, de pe vremea când îmi dădeam cu fangirl la istorie și absolut tot ce avea legătură cu asta. Încă vreau să ajung în locul respectiv, și nu știu dacă este cel mai frumos, însă este primul care mi-a veit în minte când am citit întrebarea.
Ce ți-ai dori să schimbi pe Pământ?
Mi-ar plăcea ca, culmea, oamenii să fie mai indiferenți în legătură cu viața altora. Pur și simplu, atâta timp cât o persoană nu îți este apropiată și nu îți cere sfatul, tu să nu ai ce comenta în legătură cu alegerile pe care le face. Este important să știm limita, și deși sunt și eu o bârfitoare, știu că alegerile fiecăruia sunt influențate de o grămadă de lucruri, iar noi suntem probabil cei mai puțin în măsură să judecăm viața unei persoane indiferente existenței noastre.
De-ar fi să poți face orice (dar orice), ce ți-ai dori să faci?
Am citit o postare super interesantă pe tumblr, deci o să fur răspunsul de acolo: să manipulez probabilitatea. Gen, probabilitatea de a avea mâine un pisoi? De la 0% la 100%. Surpriză! Am un pisoi. Probabilitatea de a se îndrăgosti un blond cu ochi albaștri de mine e doar 5%? Hai să o facem 100%. O mie de băieți blonzi cu ochi albaștri îmi trimit flori acasă. Ah, ce vise.
Care este cea mai bună și cea mai proastă carte pe care ai citit-o anul acesta?
Cea mai proastă, cu siguranță, Orașul Oaselor. Am fost atât de dezamăgită de cartea asta, nici măcar nu am cuvinte să spun cât de groaznic a fost să o duc la capăt. Nu înțeleg faima seriei asta, eu aș fi omorât fiecare personaj de cel puțin trei ori. 
Cea mai bună o să fie egalitate între Circul nopții, carte care m-a fascinat complet și pe care o recomand din toată inima oricui care e gata să citească ceva superb și splendid și, consider eu datorită stilului de scris, revoluționar. Iar a doua, Moștenirea, volumul patru din Eragon, pentru că a fost un volum plin de încărcătură emoțională, personajele au ajuns la apogeul evoluției lor, și sunt pur și simplu extrem de încântată de modul în care totul s-a întâmplat în volumul ăsta.
De-ai putea să-ți vezi viitorul, cum ți-ai dori să arate?
Eu, într-un apartament mititel, dar drăguț, cu multe plante și o pisică neagră, o bibliotecă mare și o cameră plină cu toate lucrurile care-mi aduc aminte de perioade fericite din viața mea. Multe căni super drăguțe și bibelouri adorabile. Lucrătoare poate într-o librărie sau bibliotecă. Eventual o fetiță drăgălașă. Un soț drăgăstos. Fericire.

Dacă ai putea să ai o anumită vârstă pentru restul vieții tale, care ar fi?
Probabil că 21. Nu se zice „Forever 21” degeaba, bănuiesc. Mă gândesc că este un moment de pace interioară, în care începi să realizezi cum ți se va contura viitorul, iei decizii pentru acel viitor, observi dacă relațiile de prietenie mai rezistă, începi relațiile de iubire. Abia atunci se începe o nouă etapă cu adevărat, și atunci pășești cu adevărat în maturitate. (deși nu știu de ce am un feeling că o să fiu foarte sucită la vârsta aia).
Dar în același timp, poate și 16. Deși anul ăsta și-a avut și părțile rele, l-am considerat unul din cele mai fericite, pentru că absolut toate relațiile mele de prietenie s-au strâns, am scăpat de prietenii falși și relațiile toxice din viața mea, am început să mă ușurez de așteptările altora, și am făcut pași înainte spre împlinirea sinelui meu ideal. 
Deci da, probabil că una dintre aceste două vârste, oricum aș vrea să rămân relativ tânără. Chiar și-așa, nu am încă 17 și deja mă simt bătrână...



Câteva lucruri despre tine: Cred în magie și reincarnare, sunt feministă și probabil că asta nu îmi va permite să mă las călcată în picioare. Mă consider călătoare în căutarea propriului destin. Mă enervez repede, sunt stângace, mi-am dorit să port ochelari și îmi place să plâng. 

Leapșa o pasez mai departe Ancăi, Oanei și lui bobiță! Dacă o mai dorește cineva, are verde la furat. 
Eu o să fiu plecată până marți, sunt super entuziasmată de plecarea asta scurtă pentru că o să stau cu o prietenă tare dragă mie, și o să-mi revăd mulți alți prieteni pe care nu i-am mai văzut de când am terminat vara, deci yay.

15.08.2014

Eragon



Nu cred că există în întreaga lume îndeajuns de multe cuvinte care să exprime cât de mult a însemnat seria asta pentru mine, crescând treptat, cu câte un volum în mână, cu personaje în suflet și în minte, cu dorința de a fi și eu de față, de a ajuta și eu la schimbarea unei noi ere. Nu cred că există nici ca să exprime cât încă înseamnă pentru mine, sau că există găleți îndeajuns de mari încât să încapă toată lacrimile pe care le-am vărsat. Pentru că s-a terminat. Aventura lui Eragon, și cu a lui și a mea, a luat sfârșit. Și tocmai de asta am plâns atâta, pentru că iată-mă, cu câteva săptămâni înainte de a fi o fată de 17 ani, plângând pentru că seria vieții mele de până acum s-a sfârșit. Plângând pentru că de-acum înainte, o parte din mine nu se va mai putea întreba ce se mai întâmplă, nu va mai putea spera, nu va mai simți sângele fierbându-i în mijlocul unei bătălii. Nu va mai fi nimic. Și odată cu terminarea acestei serii, o parte din mine a intrat într-un somn adânc, dacă nu cumva a murit de tot.

Nu mă aștept ca cineva să înțeleagă în totalitate de ce laud seria asta atât de mult sau de ce sunt atât de afectată de sfârșitul ei... Însă când ajungi să crești cu un lucru, considerându-l ca parte din tine (pentru că atât de mulți ani am fost legată de personajele acestei serii, de întâmplările ei), despărțirea este extrem de dureroasă. Încă îmi vine să plâng când mă gândesc. Gata. S-a terminat.

Nu am de gând să vorbesc cât de cât coerent. Aici puteți vedea iubirea și durerea mea crudă. Cât timp am citit, am transpirat odată cu personajele, simțind disperarea din miezul unei lupte, deznădejdea unei înfrângeri. Am plâns cu ei, am râs cu ei, am sperat cu ei, și mai presus de toate, am mers mai departe cu ei. Asta a însemnat enorm, și ușor ușor, personajele au început să-și pună amprenta asupra mea. Dacă ar fi să spun, ca și în spiritul cărții, nu mai sunt aceeași persoană ca cea care eram când am început să recitesc aceste cărți. Și tura asta, am observat cu încântare că am fost mai atentă la detalii, că am fost mai dornică să aflu mai multe și despre personajele secondare, și nu m-am axat doar pe cele principale. M-am lăsat scăldată în zeci de emoții diferite, m-am atașat de fiecare personaj în parte, și am ajuns să îl apreciez pe Paolini ca scriitor tocmai pentru spectrul larg de personaje, fiecare diferite, pe care a reușit să-l creeze.

Îmi e greu să-mi găsesc restul cuvintelor... Cum am spus, seria asta înseamnă enorm pentru mine. Am cerșit pentru ea, m-am luptat cu rugăminți ca să-mi umplu universul copilăriei cu dragoni și elfi și alte atâtea creaturi magice, și a fost singura mea sursă de imaginație atât de puternică timp de ani. M-am rugat pentru binele personajelor, m-am jucat cu păpuși și hârtii decupate, denumindu-le după personajele acestei serii și imaginându-mi propria continuare... Nimic nu s-a comparat cu măreția seriei în sine, dar atât de mare a fost impactul. Mi-am numit bicicleta Saphira (deși era roz movulie) și multe dintre temele mele de-a lungul timpului au fost de fapt fanfiction-uri pentru această serie.

Deci nu, nu o să recomand seria asta, pentru că mă îndoiesc că mai poate ajunge pentru cineva de vârsta mea ceea ce a fost pentru mine. Totuși, eu consider că-și merită iubirea, din atât de multe motive. Aici am vrut doar să prezint ceea ce înseamnă pentru mine întreaga serie.

Mulțumesc pentru aventură, Paolini!



- : : - : : - : : -

De-acum, în ce se mai putea încrede? Numai în lumea cea crudă și nepăsătoare care făcea viețile să se stingă ca niște lumânări bătute de vânt.

Indiferent de preț, trebuie să fi gata să te aperi, pe tine și pe cei pe care-i iubești.

Îi este teamă de tine, pentru că nu știe ce vei face mai departe.

Cântecele celor morți sunt bocetele celor rămași în viață. 

Nu exista nici un aspect onorabil al războiului, conchise el, cu excepția faptului că luptai pentru a-i apăra pe alții.

- Ne aruncăm de pe o stâncă, fără să știm cât este de adânca apa de dedesubt.
- Așa-i, dar ce cădere splendidă!

Cânta despre pământ și noapte și despre suferința veșnică a umanității de care nimeni nu putea scăpa.

Multe căi ale magiei rămân încă necercetate. Ai grijă să nu te pierzi printre ele.

Oamenii fac și ei ce pot cu ce li s-a dat.

Cei pe care-i iubim ne sunt adesea și cei mai străini.

Ține minte că nimeni nu crede despre sine că ar fi un ticălos, și nu sunt mulți cei care iau decizii pe care să le considere greșite.

Trăiește în prezent, amintește-ți trecutul, și nu te speria de viitor, căci nu există și nu va exista niciodată. Există numai clipa de față.

Singurul lucru sigur din viața noastră este că, până la urmă, totul se sfârșește.

Da, e cu totul lunatic, nebun de legat. Dar toată lumea e așa, într-un fel sau altul.

Acum, la patru zile după luptă, lui Eragon îi trecu prin minte o altă explicație: Poate că era încântat să vadă un alt om strivit sub povara pe care el o purtase întreaga viață. (...) Murtagh fusese chinuit iarăși și iarăși, iar acum prinsese clipa potrivită pentru a lovi în lumea care-i arătase atât de puțină înțelegere.

- Privea floarea și zâmbea... Un zâmbet atât de blând, de fericit, încât m-a făcut să mă hotărăsc pe loc- am decis că voiam s-o fac să zâmbească așa mereu și mereu, iar eu să-i privesc zâmbetul în fiecare zi până mor.

 Moartea este o parte din noi. Ne călăuzește, ne face să ne schimbăm, uneori să ne pierdem mințile. Fără ea oare mai poți fi om?

Un om cu adevărat înțelept nu se frământă cu gândul la viitor, ci bea și se veselește cât încă poate să se bucure de lume.

Necazurile îi lovesc întotdeauna pe cei care le așteaptă. Ceea ce contează este să-ți găsești fericirea în scurtele răgazuri dintre nenorociri.

Poveștile despre eroii de demult nu pomenesc niciodată ce preț trebuie plătit când înfrunți bestiile întunecimii și fiarele minții.

Soarele își străbate fără încetare drumul de la un orizont la altul, și luna îl urmează mereu, iar zilele se scurg fără să le pese de viețile pe care le rod și le înghit, una câte una.

Fă tot ce poți ca să-i aperi la necazuri pe cei la care ții. Fără ei, viața este mai tristă decât poți să-ți închipui.

Izbânda e tot izbândă, iar mortul tot mort, oricum ar fi.

Este plăcut să fii în viață. 

Moartea, ajunsese el să creadă, era un lucru coroziv, și cu cât era mai mult în preajma ei, cu atât îi măcina mai mult adevărata-i fire.

Frica le face lucruri ciudate oamenilor.

Schimbarea nu este bună, nici rea, dar cunoașterea este întotdeauna folositoare.

13.08.2014

In my mailbox #5

Sau sincer, eu lăudându-mă din nou. Astăzi am mers la cumpărături cu mama, și surprinzător, a fost extrem de plăcut și amuzant, deși foarte-foarte cald. Eu, obișnuită să îngheț de frig în casă, a trebuit să mă forțez ca să suport căldura groaznică de afară. Partea bună e că m-am tuns, deci mi-am simțit capul cu 80% mai ușor, și nici nu mi-a fost la fel de cald ca și când aș fi avut părul lung și des și mult.
Pe lângă faptul că mi-am luat o grămadă de prostioare (mi-am luat efectiv cam tot ce mi-a vrut inima și am găsit).


Primele lucruri pe care o să le arăt sunt drăgălășeniile astea două! Le-am luat de la un magazin cu chestii de mâna a doua, și dacă nu sunteți de aceeași părere cu mine (cum că magazinele ăstea sunt o mină de aur), atunci wow, lucky you. Prima chestie este de fapt o solniță, haha, dar eu o să o folosesc pe post de bibelou în biblioteca mea. Este o mică fantomiță super drăgălașă (mi s-a topit inima când am văzut-o), și a primit numele de Umbră (wow, ce inventiv din partea mea). Cea dea doua, păpușa de lemn țărăncuță (ale cărei mâini i se mișcă în față și în spate, scuză-mă, e incredibilă) a fost botezată Elain, și și ea va decora cât de curând rafturile mele. 


Lucrul pentru care sunt cea mai entuziasmată: seria Harry Potter. Aveam doar primul volum, iar acum am găsit la Auchan toate volumele, fiecare cu 10 lei. Nu m-am putut abține. Nu știu dacă ați citit sau nu această serie, însă când ești ca mine, total neștiutor în ale Hogwarts-ului, se simte. În modul în care percepi unele glume, în modul în care legi prietenii. Este o serie magică, un fenomen, curent internațional. Iar iată-mă dorindu-mi să iau și eu parte, ani și ani mai târziu. Deși eu merg pe ideea de „Mai bine mai târziu decât niciodată.”

Am ajuns la al patrulea și ultim volum din Eragon. Mama l-a citit deja, și acum e o atmosferă ciudată când este adusă în discuție cartea asta, pentru că eu încerc să mă abțin din a întreba, iar mama încearcă să se abțină din a-mi spune.
Și mda, cam atât am avut de spus și arătat. Sper să aveți o seară/zi faină!

08.08.2014

Ready Player One de Ernest Cline


Ok, o să încep prin a spune că nu mă așteptam să citesc atât de repede cartea asta. Probabil că nu aș fi citit-o niciodată dacă nu ar fi fost The Little Book Club, un club de carte pe goodreads înființat de booktuberița LittleBookOwl. În ce constă? În fiecare lună se alege o carte din patru posibilități, iar luna următoare, respectiva carte va fi citită de comunitatea grupului (bineînțeles, fiecare care-și permite) și se discută pe baza cărții respective. Sună distractiv, și chiar mi-a plăcut mult ideea. Pentru mai multe detalii, aici este videoclipul de prezentare, iar mai aici și link-ul grupului pe goodreads. Mă simt bine făcând parte într-un club de carte, și dacă cumva cineva are și unul românesc (pe lângă inițiativa lui Sayuki, „Citește românește”), vă rog să mă anunțați! (sau cine știe, poate încep chiar eu unul!).

Revenind la subiectul cărții: acțiunea se petrece în 2044, iar realitatea nu este deloc pe atât de frumoasă pe cum s-ar dori. Resursele sunt pe terminate, iar numărul oamenilor este mult prea mare. Inventată de Halliday, probabil cel mai mare inventator de jocuri video din istorie, platforma OASIS le permite oamenilor să trăiască într-o lume perfectă. Nu este doar un joc. Este o realitate virtuală, iar datorită unor ochelari speciali și a unor mănuși, oamenii pot simți și trăi real în interiorul unui joc. Dar Halliday moare, iar în urmă lasă o moștenire uriașă, pe care doar cel îndeajuns de cunoscător în preferințele inventatorului, va reuși să o primească. Cum? Luptând în OASIS pentru descoperirea Oului. Dar sunt multe ghicitori de rezolvat și teste de trecut, și doar după ce găsești cele trei chei, vei reuși să fii învingător.

Wow, ce mai sinopsis! Vreau să spun că nu mă așteptam să-mi placă atât de mult, motivul fiind că am avut pe întreg parcursul cărții sentimentul că citesc un plagiat după Sword Art Online, pentru că exact același dive în lumea virtuală există și acolo. Și da, am verificat, Sword Art Online a fost prima. Se fac foarte, FOARTE multe referințe la anii '80, pentru că au fost și preferații lui Halliday, iar toată această întrecere de a ieși învingător se bazează pe cunoștințele despre lucrurile preferate ale inventatorului. Deci da, multe referințe pe care nu le cunoșteam, dar care însă nici nu m-au interesat îndeajuns de mult încât să rămână cu mine. Practic, tot ce trebuie să știi îți este explicat, iar restul îți poate intra pe o ureche și ieși pe alta.

Adevărul este că mie îmi plac jocurile. Nu sunt un gamer avid, trec luni fără să mă ating de așa ceva, dar ador acel sentiment de fantezie și magia din jurul jocurilor, deci pentru mine ăsta a fost un punct forte. M-a atras asta, și poate nici de asta nu m-am putut opri din citit. A fost același sentiment de dependență pe care mi-l dau și misiunile în jocurile MMO.


Poate că nu credeați că veți auzi de la mine, romantică convinsă, asta, însă: partea drăgăstoasă, cu momente romantice, a distrus cartea asta pentru mine. Aș fi putut să trec peste faptul că folosește aceeași idee ca SAO, însă nu am putut trece peste cât de forțată părea dragostea. Iar fata, mai ales, deși autorul ne arată că este deșteaptă și poate și știe, este acolo numai și numai ca interes romantic pentru personajul principal, iar asta a scăzut cartea în ochii mei, mult.

Însă, surprinzător, pe lângă aceste două personaje principale, celelalte mi s-au părut chiar foarte, foarte interesante și chiar mi-aș fi dorit să aflu mai multe și despre ele, nu doar o simplă, rapidă trecere în revistă. Dar mi-a plăcut că, pe lângă momentele care se fixau prea mult pe Wade, tipul principal, acțiunea a fost din plin și destul de antrenantă. Simt că, dacă s-ar fi fixat mai mult pe comunitatea de „vânători” (cei care căutau Oul în joc), cartea ar fi fost mai interesantă, cel puțin pentru mine.

Dar de fapt, chiar m-a ținut în priză!  Una peste alta, nu regret că am citit cartea asta, chiar dacă are multe aspecte problematice. Mi-a plăcut pentru că mi-a adus aminte de zilele în care, nici eu, nu făceam altceva în afară de a mă juca jocuri video și de a visa la cele mai faine lucruri din respectivele jocuri. M-a făcut nostalgică.

Poate că ar fi fost o carte de 4 steluțe, dacă nu ar fi avut sfârșitul lăsat în pom și dezgustător de romantic.

3/5

The worst thing about being a kid was that no one told me the truth about my situation. In fact, they did the exact opposite. And, of course, I believed them, because I was just a kid and I didn't know any better.

Going outside is highly overrated.

Și asta este! Nu mă așteptam să o termin chiar azi (deși speram). Cartea, din câte știu, nu este tradusă în română, iar drepturile de film au fost cumpărate, deci probabil că va apărea unul. Dacă subiectul vi se pare interesant, eu zic să-i dați totuși o șansă cărții, a fost chiar enjoyable, nu mă așteptam. Și da, am folosit mai multe cuvinte în engleză, nu mă poți învinui. E și așa destul de greu să-mi pun ordine în gânduri și să fac o traducere care să sune bine la tot ce am gândit pe parcursul cărții. 
Ap ropo, am o mică întrebare, în legătură cu goodreads: în mare, poți să adaugi și manga sau comics în lista de cărți citite. Voi o faceți? Eu personal mă simt de parcă trișez, pentru că am cont pe myanimelist, și listez acolo ce manga am citit. Ok, am terminat. O seară/dimineață/zi faină! ~

Invitație la vals de Mihail Drumeș


În sfârșit scriu recenzia și la cartea asta, pentru că sincer, dacă aș mai fi așteptat un pic, mi-ar fi pierit tot cheful și părerile mele despre această carte ar fi fost pierdute în timp și spațiu. O să încep prin a spune că îmi place Mihail Drumeș, i-am adorat Elevul Dima și mă gândesc mereu cu fericire că este unul dintre autorii români vechi și buni. Așa că m-am bucurat enorm când, după ce mama a făcut curățenie în biblioteca veche, am găsit cartea asta pusă la vedere. Bilă albă pentru mama.

Cartea ne prezintă povestea de dragoste dintre Tudor (Petrican) și Mihaela, poveste care începe cu o... invitație la vals, și se continuă urmată încontinuu de compozia cu acest nume (l'invitation a la vase, Weber), narată din punctul de vedere al bărbatului.

Mi-a plăcut foarte mult stilul de scris. Drumeș este în general, foarte iscusit și reușește să mă facă să mă îndrăgostesc măcar de acțiune, pentru că personajele nu mi-au plăcut mai deloc. A fost o carte cam misogină, poate și din cauză că vocea narativă este masculină. Mi s-a părut foarte urât modul în care degradează femeia în această carte, în timp ce el rămâne un zeu.



Am fost destul de frustrată de ce se întâmplă în carte, deși tot nu am putut să o pun jos! Odată ce am început-o, nu m-am mai putut opri din a o citi, a avut ceva care mă făcea să fiu continuu interesată. Poate stupiditatea personajului masculin și speranța că o să-și revină. Dar nuu, hai să folosim lipsa de comunicare și orgoliul bărbătesc ca mijloc de a pune în mișcare plotul. Adică cam tot ce mă deranjează pe mine.

Însă povestea de dragoste a fost tare drăguță, doar dacă, din nou, nu erau comentariile total nefolositoare și deplasate ale tipului. Nu știu, însă sunt o feministă, și poate de asta mi s-a părut cu atât mai groaznic modul în care Mihaela, atât ca personaj cât și ca persoană a fost tratată, atât de autor cât și de Tudor. Începuse ca un personaj plin de forță și culoare, însă imediat ce apare dragostea, este pusă la pământ și folosită doar ca mod de a ne prezenta bărbatul. Am fost foarte dezamăgită de acest aspect.

Însă, în general, m-am bucurat să citesc această carte, nu pot să zic că-l învinovățesc pe Drumeș, încă îl ador pentru prima carte pe care am citit-o de la el, și cred că știu de ce a ales să scrie așa (dramatism, portretizarea cât mai realistă a fenomenului „e imposibil să îl/o iubesc care apare la oricine), însă a scăzut din nota pe care ar fi primit-o altfel cartea. Una peste alta, eu zic că i-am dat un scor destul de bun:

3/5
(ați observat ce des dau acest scor cărților pe care le-am citit?)

Dacă mi-ar păsa de suferința pe care o las în urmă și aș căta s-o alin, nu m-aș abate mereu din cale? Prefer să merg înainte! Drumul învingătorului e înainte! Chiar dacă ar călca pe cadavre.

Când răscolesc clipele acestea care au ceva din adâncul nepătruns al firii, mă cutremur întotdeauna de voluptate și spaimă.

Cu aceste gânduri am trăit zile întregi, zburând numai pe vârfuri de munte, unde mă simțeam asemenea zeilor olimpici. Dacă ar trebui să dau un nume acestui zbor pe culmi, i-aș spune: fericire.

- La ce te gândești?
- Cum aș face să ne salvăm iubirea de călăul ei: Timpul?

Sunt unele lucruri în iubire care nu se spot spune decât în taină.

După un timp se întoarse și, trăgându-mi capul spre ea cu mâna, îmi mușcă buzele așa de sălbatic încât era cât p-aci să țip de durere. Apoi rosti crispat la urechea mea:
- Vreau să-ți intru în sânge, pricepi?

Nu sorbi prea însetat din fericire, căci fericirea e instabilă ca apa sărată a naufragiatului: cu cât bei cu atât îți crește setea.

Un lucru e sigur: din mecanica faptelor petrecute, mie personal nu-mi aparținea decât executarea.

Adevărat, bucuria noastră avea un sâmbure de tristețe, și cred că sunt rare bucuriile întregi.

Marile dureri nu dor la început. Sunt mari pentru că deschid o rană care nu se mai vindecă.

Iubirile mari sunt tocmai ălea de care te îndoiești cel mai mult. 

A ieșit o recenzie seacă tocmai pentru că au trecut mai bine de două săptămâni (poate trei?) de când am citit cartea, așa că am rămas doar cu resturi din pasiunea inițială. Momentan citesc Ready Player One pentru un club (despre care o să vorbesc mai mult când o să scriu și recenzia) și nu știu dacă-mi place sau nu. Voi ce mai faceți? Ce mai citiți? 

03.08.2014

In my mailbox #4

Sau sincer, probabil primul post din această rubrică care să fie ca la carte. O să prezint cărțile pe care fie le-am cumpărat sau primit în ultimele 2-3 luni.


În primul rând, la puțin timp după prima vizită la anticariatul din Brașov, a urmat și a doua, de data asta însoțită de tata, așa că mi-a plătit el toate cărțile. Nu știu dacă să le numesc propriile mele achiziții sau cadouri de aproape sfârșit de an școlar. Oricum ar fi, mi-am luat două cărți de Alexandre Dumas, în spiritul iubirii mele pentru acest clasic, Prep de care am auzit numai lucruri bune, deși nu știu exact când o să mă apuc de ea. Vânt de răsărit, vânt de la apus o aveam împrumutată de la verișoara mea de aproape un an, mi-o recomandase că i-a plăcut, și pentru că am găsit-o foarte ieftin (în jur de 2 lei), am zis că nu strică să o iau. Misterele Londrei le-am luat doar pentru că numele autorului mi se părea foarte foarte cunoscut (mai târziu am aflat și de ce) și tata a insistat să le iau totuși. Toate în total au fost aproximativ 30 de lei. Și uite de asta iubesc eu anticariatele atât de mult.


Aici nu prea e mult de zis. Adam și Eva am primit-o la premiere. Am auzit că e bună și mult mai interesantă ca alte cărți ale lui Rebreanu, dar nu e pe lista de cărți pe care chiar îmi doresc să le citesc. 320 de pisici negre le-am cumpărat dintr-un anticariat din Baia Mare, cu 3 lei. Mi s-a părut un titlu bun, mai ales că eram curioasă în legătură cu această autoare. Fun fact: am un vecin care a cunoscut-o.


Și lucrurile pentru care sunt cea mai entuziasmată pentru că sunt și cele mai recente: seria Legendele clanului Otori, pe care am cumpărat-o după ce o prietenă de-a mea a lăudat cărțile astea în lung și lat. M-a convins în cele din urmă să le dau o șansă, și sper să-mi placă, mai ales că se întâmplă într-o Japonie medievală și magică. Dragonul Majestății sale m-am decis să o iau abia după recenzia pe care a făcut-o Andreea, deși am văzut-o cu luni buni înainte, însă nu am fost convinsă dacă merită sau nu. Abia aștept să o citesc (deși nu o să mă apuc chiar imediat, după ce termin Eragon o să am nevoie de o pauză de la dragoni, doar ca să nu mă satur de ei). 


Surpriza drăguță a acestui post este această oaie plictisită aka jucăria care mi-a picat la Happy Meal de la Mc. Și lumea zice că sunt prea mare pentru așa ceva. Pff. Mă rog, se deschide, așa că i-am găsit o întrebuințare foarte bună: TBR Jar. Adică o să mă apuc să fac bilețele cu cărțile necitite, dar pe care vreau să le citesc, le adăpostesc în oaie și când nu știu ce să mai citesc, extrag câte un bilețel. Am fost tare entuziasmată când mi-a venit ideea, haha.


Și asta este poza de grup. Wow. Mă întreb sincer dacă o să apuc vreodată să citesc toate cărțile pe care vreau să le citesc, pentru că începe să mi se pară din ce în ce mai imposibil, mai ales că m-am apucat de recitit cărți pe care le-am citit deja. Oups. Plus că încă vreau să mai îmi cumpăr pe puțin 10 cărți și doar... *plânge*. Oricum, să aveți o zi faină! Cândva, cândva, o să vin și cu recenzia la Invitație la vals și poate că diseară o să încep și o rubrică wrap-up! Vedem.

02.08.2014

Provocare pentru blogosferă: cum aș vrea eu să fiu (eu perfectă)


Știu că nu e prea frumos să vin cu postare după postare, însă am dat peste această provocare începută de Lissa, mi s-a părut interesantă, și am decis să mă înham și eu la a răspunde acestei întrebări: Dacă aș avea șansa să fiu perfectă, ce ar însemna pentru mine asta?
În primul rând, țin să spun că eu nu cred în ideea de perfecțiune. Suntem obsedați de atingerea unui ideal cât mai aproape de perfecțiune, dar pe ea în sine nu o vom ajunge niciodată. Chiar dacă ceea ce ni se pare nouă că ar fi perfect acum ajunge realitate, realizăm de fapt câte minusuri sunt în ecuația noastră, și câte alte lucruri ne trebuie pentru a fi cu adevărați perfecți. Aici ține de schimbare, iar perfecțiunea nu va putea fi atinsă tocmai din cazul că noi suntem mult prea schimbători, și odată cu propria noastră schimbare vine și schimbarea ideii de perfecțiune.
Deci da, o să vorbesc din perspectiva unei Sara care mai are 29 de zile până face 17 ani. Și o să vorbesc despre viitor. O eu cum mi-aș dori să fiu. În primul rând, vreau să fiu mai hotărâtă: ce vreau eu să fac până la urmă? Încă nu știu, dar sper că în viitor o să aflu. Sper că în viitor voi fi în stare să fac alegeri pe care să nu le regret de frica comentariilor răutăcioase sau părerilor părinților. Vreau să-mi pese mai puțin de alții, și mai mult de bine. Să fiu puțin mai egoistă, puțin mai mândră, puțin mai aspră. Puțin mai impunătoare, puțin mai puternică.
Vreau să am încredere mai multă în mine. Să ajung să mă consider o făptură nu perfectă, ci minunată și îndeajuns de bună și așa cum sunt, sau așa cum voi fi. Să nu mă mai critic, pentru că oricum o să fie mereu altcineva care o să ia acest rol. Să învăț să arăt aprecierea și iubirea pe care o port persoanelor din jurul meu, și din când în când să nu mai fiu atât de încăpățânată și să accept și ideile altora.
Vreau să vorbesc mai mult. Să fiu mai prietenoasă și mai deschisă atunci când întâlnesc noi persoane. Să citesc mai mult, ca să știu cât mai multe. Mi-ar plăcea să continui să scriu, orice și oricât, numai să o fac. Să învăț să zâmbesc și să râd mai mult, să învăț să mă bucur și de lucrurile mărunte ale vieții.
Mi-ar plăcea un tatuaj sau două. Poate un păr mai portocaliu. O colecție mai mare de oje. Un corp mai slab. Un apartament cu multe plante. O pisică neagră. Pace sufletească. Prieteni. Iubire. Chestii pe care sincer, le consider lucruri de pus în balanța liniștii în sine.
Dar știți, pentru toate lucrurile menționate mai sus lucrez. Mă chinui să-mi schimb personalitatea, să devin un pic mai cum aș vrea să fiu. Trăiesc, deci dacă chiar vreau, voi fi în stare să ating tot ce îmi propun. Punând accent pe acel vreau.
Nu știu exact dacă am reușit să ating subiectul așa cum ar fi trebuit, eu cred mai degrabă în ideea de a învăța să te accepți așa cum ești, așa că lucrez în a-mi forma o încredere în sine mai ridicată. Consider că odată ce-ți accepți toate defectele, atingi un nivel de liniște sufletească îndeajuns de înalt încât să nu te deranjeze nimic, și o viață trăită astfel, în pace și fericire, este mai importantă decât orice altceva.

În noapte de Haruki Murakami



De când dragostea mea pentru Murakami a apărut, am urlat-o în lung și lat, ca toată lumea să o știe. Și astfel, cum s-ar fi putut să nu primesc în dar o carte scrisă de Murakami? Aceasta este o jumătate al cadoului meu de Paște de la verișoarele mele, și pot să zic că sunt fericită cu alegerea pe care au făcut-o.

În noapte este exact ceea ce ai crede din titlu: un roman care ne prezintă personajele și întâmplările ce populează o noapte dintr-o toamnă târzie și rece. Modul în care o face este totuși cel care fascinează.

Am luat special cartea asta pentru că drumul de dus era mare parte noaptea, așa că ce mod mai perfect de a petrece timpul decât citind despre acea perioadă a zilei? Adevărul este că, după modul în care a început, nu mă așteptam să-mi placă chiar așa de mult. Poate a fost ciudată și schimbarea de perspective narative: de la narațiunea la persoana I am ajuns direct la a III-a, iar privirea aceea de ansamblu cu care nu eram încă obișnuită au făcut experiența inițială ciudată. Noroc că mă adaptez repede la schimbări, așa că imediat am intrat în atmosferă.

Poate că modul lui Murakami de a scrie, simplu, dar fluent, liber ca un râu, cuvintele plutind printre imaginile pe care ți le formează, sau poate că modul în care îmbină fantasticul cu simple gesturi, având pe fundal sunetul plăcut al jazzului, au făcut cartea asta atât de plăcută. Cert este că am fost plină de liniște și calm pe parcursul întregii lecturi, exact cum ai fi în noapte.

Întâmplările prezentate, indiferent de acestea, par normale; nu sunt prezentate ca ceva ce nu ar trebui să fie, intră firesc în tabloul general al romanului. Vedem o fată citind, urmat de un act de violență, trecându-se la repetițiile unei trupe sau la un apel al unei soții îngrijorate. Vedem reflecții ce rămân în oglindă mult timp după ce posesorul lor a plecat, sau o fată ce trece din propriul pat într-o lume paralelă, din interiorul televizorului. Și nu-ți dă sentimentul că ar fi ciudat.

Pentru că asta face noaptea: îmbrățișează toate lucrurile ce nu-și au locul în rațiunea fixă din timpul zilei, în aglomerația urbană și mereu concentrată. Acum, timpul funcționează în modul lui propriu, iar tu nu i te poți împotrivi. Poți doar să aștepți zorii.

Personajele mi s-au părut încântătoare! Și culmea, tocmai prin normalitatea lor. Îi vezi simpli și pricăjiți, cărând povești și frustrări și vise în spate, adăpostindu-se în liniștea întunericului. Sunt puntea de conexiune între tine și carte, te regăsești în cel puțin un gest de-al lor, ți se par familiare povestirile din trecutul lor, ceva.

În cele din urmă, am rămas fascinată. Mi-a plăcut modul în care acțiunea rămâne suspendată odată cu venirea dimineții: s-a spulberat totul, iar în urmă rămâi doar cu speranța că noaptea ce va veni va și rezolva problemele rămase neterminate. De asta încă trăiesc cu dorința sfâșietoare de a lua parte la un an întreg format din nopți tipice lui Murakami. A fost o lectură de vis!

Sincer, nu știu de ce, mă așteptam să nu-mi placă atât de mult. Am fost sceptică, însă pe total nepusă masă. Ca de obicei, Murakami îmi fură inima și face ce vrea din ea. Pentru și mai multă magie inspirată din această carte, vă recomand această listă cu melodiile care au fost menționate în carte.

5/5

- Chiar vrei să știi care e răspunsul, de-asta întrebi?
- Bineînțeles. De obicei, de-asta și punem întrebări, pentru că vrem să știm răspunsul, nu?

Se asigură că ea e ea, așa cum se știe. Față frumoasă, sâni frumoși. Sunt o bucată de carne, un bun comercial, își zice ea într-un vălmășag de gânduri și deodată devine foarte nesigură că ea e ea însăși.

Dar poate că și distanța care unei persoane i se pare rezonabilă alteia să i se pară prea mare.

Pământul ăsta pe care stăm, arată el zdravăn, dar odată ți se cască sub picioare. Și dacă s-a căscat, s-a zis cu tine, nu mai e cale de întoarcere. N-ai decât să rămâi dedesubt, în întuneric, și să trăiești singur cuc.

Să nu umbli cu jumătăți de măsură. Pe lumea asta există lucruri pe care nu poți să le faci decât singur și lucruri pe care nu poți să le faci decât în doi. Important e să împaci astea două lucruri cum trebuie.

Știi, mă gândeam dacă nu cumva oamenii își folosesc amintirile pe post de combustibil. Că sunt importante sau nu, asta nu contează când e vorba să te menții în viață. Sunt combustibil și atât. Că e reclamă din ziar, carte de filosofie, gravură erotică sau teanc de bancnote de zece mii de yeni, dacă le pui pe foc, toate sunt doar niște bucăți de hârtie. Focul nu se gândește „Oho, ăsta e Kant”, „Ăsta e Yomiuri, ediția de seară” sau „Mamă, ce țâțe are” când le arde. Pentru el toate nu sunt nimic mai mult decât simple bucăți de hârtie. La fel și cu amintirile. Că sunt importante, că nu sunt importante, că nu folosesc la nimic, toate sunt combustibil, fără nici o diferență. 
Dacă n-aș fi avut combustibilul ăsta, dacă n-ar fi existat în mine sertarul cu amintiri, cred că m-aș fi rupt în două acum multă vreme. M-aș fi chircit undeva, printr-un șanț, și-aș fi murit. Dar fiindcă pot să cotrobăi prin sertar și să scot când am nevoie tot felul de amintiri, importante sau nu, pot și să-mi duc mai departe viața asta, cât o fi ea de viață de coșmar. Mereu când zic gata, nu mai pot mai mult, reușesc de fiecare dată să depășesc cumva momentul.

Ziua cea nouă e foarte aproape, însă ziua cea veche încă își mai târăște poalele greoaie. Așa cum la estuar apa mării își încleștează forțele cu apa râului, timpul nou și  timpul vechi se ciocnesc și se întrepătrund. Takahashi nu e sigur în care din cele două tărâmuri se află propriul său centru de greutate.

Să știi că viața noastră nu poate fi împărțită atât de simplu doar în luminos și întunecat. Există și zona de mijloc, există umbra. O judecată sănătoasă înseamnă să recunoști și să înțelegi treptele de umbră. Iar ca să ajungi la o judecată sănătoasă, e nevoie de ceva timp și efort. Nu cred că ești tu întunecată din fire.

Mai e ceva timp până se lasă din nou întunericul. Eu o să revin sper că azi cu o postare mai diferită, iar acel in my mailbox pe care l-am promis, îl voi face mâine, acum e prea întuneric pentru a mai ieși ceva poze ca lumea. 



01.08.2014

Summer in a bag of books tag





Și acum voi răspunde la o leapșă, pe care am primit-o de la Leontina și Anca! Mulțumesc frumos! (dacă cumva cineva mi-a mai pasat-o și nu am observat, vă rog să-mi reamintiți).

Reguli:
- selectați în tag cărți citite recent (în ultimii 1-2 ani)
- încorporați în postare imaginea tagului
- dați tag-ul mai departe

1. Drumul către mare: o carte pe care ai așteptat de mult să o citești
Invitație la vals de Mihail Drumeș. Ca și autor, îmi place foarte mult. Citisem Elevul Dima dintr-a șaptea când surpriză, eram în a șaptea, și mi-a plăcut la nebunie, iar de-atunci am tot sperat să mai dau peste cărțile lui. Ce mare mirare că de fapt era în bibliotecă! Faptul e că, știu de ea de câteva luni, însă până acum nu am apucat să o citesc. Nu pot să zic că m-a dezamăgit.

2. Răsărit de soare: cartea la a cărei lectură abia așteptai să te întorci după ce te trezeai dimineața
Cireșarii de Costantin Chiriță. Mi-a plăcut atât de mult seria asta, încât până când nu am terminat-o, nu am mai făcut nimic altceva. Dacă nu ați citit-o încă, o recomand! Nici o carte care să-ți insufle dragoste pentru tinerețe și țară mai tare decât asta.

3. Apus de soare: o carte pe care ai stat să o citești noaptea
Ion de Liviu Rebreanu, pentru că eram presată de la școală. Trebuia să o termin de citit pe toată într-o zi, căci altfel ziua următoare aș fi riscat o notă proastă în caz că nu știam detaliile din carte. În rest, de obicei nu fac asta, pun tare mult preț pe adormitul atunci când îți vine somnul.

4. Perla din scoică: o carte de la care nu aveai mari așteptări, dar pe care ai considerat-o excepțională după ce ai terminat-o
Nu pot să zic că am considerat-o excepțională, dar Copila stea. Am citit-o prima oară când mi-a împrumutat-o colega de bancă, spunând că eu semăn cu personajul principal, și deși eram curioasă, nu mă așteptam la cine știe ce. A fost tare frumoasă, plină de sentiment și probleme actuale ale tinerilor, am terminat-o într-o zi, și încă recitesc sferturi și sferturi atunci când îmi aduc aminte de iubirea pe care i-o port. Nu este excepțională, dar îmi este aproape de inimă.

5. Arsură de soare: o carte care te-a enervat rău, cu care ai avut o experiență neplăcută
Nu plânge sub clar de lună de nici nu mă chinui să-i țin minte numele. Absolut totul, dar absolut totul m-a enervat la cartea asta. Un plot subțire, acțiune care merge cu 500km/oră, personaje fără pic de caracter sau atitudine și nici măcar un stil cât de cât. Mor încet pe dinăuntru de fiecare dată când mă gândesc la ea, și am citit-o pe vremea când încă nu aveam gusturile chiar așa bine formate. Cartea care încă mă face să mă țin departe de cărțile YA.

6. Valurile mării: o carte care a fost multă vreme pe val și care ți-a plăcut și ție
Nu prea mai citesc eu cărți pe val din cauză că sunt dezamăgită de cele mai multe ori, însă Hoțul de cărți a fost o minunată experiență. Markus Zusak e un maestru al imaginilor puternice prin cuvinte puternice, iar povestea în sine a fost superbă.

7. Caniculă: o carte care ți-a dat bătăi de cap, pe care ai citit-o greu
Aici o să numesc o carte pe care nu am terminat-o încă de citit, dar care se potrivește perfect: Interminențele morții de Jose Saramago. Cartea asta nu are alienate, nu are linii de dialog, ceea ce o face extrem de obositoare de citit. Este interesantă, și prezintă lipsa morții într-o țară din mai multe puncte de vedere: politic și economic, dar și modul în care oamenii reacționează la această năpastă. Interesantă, dar cred că e cam greu de citit pentru cum sunt eu obișnuită. Dar cândva voi reveni la ea.

8. Briza mării: o carte simplă, pe care o consideri lectura ideală pentru vacanță
O zi de David Nicholls. Mi se pare ideală: ușoară, dar și romantică, însă și îndeajuns de realistă să nu te crezi pierdut prin vacanță.

9. Bronz: o carte care a lăsat o amprentă asupra ta
Alchimistul de Paolo Coehlo, din simplul fapt că mă umple de motivație și încredere; este o carte care mă umple de speranță, și mi-a plăcut așa de mult, încât când am văzut la un târg de lucurri handmade un lănțic cu un citat din carte, a trebuit să mi-l iau.

10. Vacanța de vară: o carte care ți-a plăcut mult, dar apoi ai regretat că ai terminat-o atât de repede
Nici una? Nu știu ce să zic, dar eu nu simt nevoia să lungesc o lectură din cauză că-mi place atât de mult că vreau să se continue. Din contră, vreau să termin cât mai repede posibil, iar dacă simt nevoia de mai mult, îmi imaginez eu viața personajelor mai departe. Deși, poate că aș fi vrut să citesc viața din Circul nopții pentru totdeauna, și poate și nopțile unui an întreg ale lui În noapte de Murakami.

Mai departe nu o voi pasa, majoritatea persoanelor au primit-o deja, însă dacă cineva nu a făcut-o, este liber să o ia! Voi ce mai faceți?