24.06.2014

Să nu mă părăsești de Kazuo Ishiguro


Ok, mi-a luat mult prea mult să termin cartea asta, având în vedere că am luat-o duminica înainte de ultima săptămână de școală, și am cărat-o după mine zilnic. Meh. Am zărit-o la Carrefour, și cum nu o văzusem prin librării în ediția asta ieftină de la Polirom, și auzisem multe lucruri bune despre ea, m-am rugat de tata să mi-o ia. Nu știu dacă să regret sau nu. ((și până la punctul ăsta, un paragraf amărât, deja am oftat de mai bine de zece ori )).

Cartea este narată din punctul de vedere al lui Kathy H, care își povestește viața trăită alături de Ruth și Timmy, prietenii ei, la Hailsham, un institut pentru crearea copiilor-clone, care urmau să-și doneze organele odată ce atingeau vârsta potrivită.

Am fost atât de dezamăgită. Știam că nu trebuie să ascult de opinia majoritară, însă sunt prea ușor de influențat. Coperta m-a păcălit rău de tot. M-am așteptat la o poveste de dragoste, la ceva emoționant și dureros, însă este departe de așa ceva. Se pune foarte mult accent pe relația dintre aceste personaje principale, fiind luate în parte toate certurile și momentele drăguțe dintre ei, intimitățile împărțite și modul în care fiecare a evoluat de-a lungul timpului.

Din păcate însă personajele nu mi-au plăcut deloc, era ca și când îmi erau forțate pe gât, și într-un fel reacționau foarte nenatural (sau deloc) la tot ce se întâmplă în jurul lor. Kathy cel puțin parcă nu ar avea deloc personalitate, și prietenia dintre ea și Ruth mi se pare forțată și agresivă, deloc potrivită. Mi-a adus aminte de o perioadă rea din viața mea în care aveam și eu o prietenă posesivă și groaznică, și nu a făcut decât să mă lase cu un dezgust și mai puternic față de personaje. Pur și simplu ajunsesem la un stadiu în care nici nu-mi mai păsa ce se întâmplă, atâta timp cât eu apuc să termin cartea asta.

Stilul de scris mi s-a părut în mare măsură ok, nimic care să mă surprindă, și uneori descrierile erau puțin confuze. Dar una peste alta îmi place cum scrie, și poate că totuși, cândva, o să-i mai dau o șansă autorului. Îmi pare rău că am început pe picior greșit, cu această carte.

Cartea vine cu o premisă foarte interesantă, s-ar fi putut face atât de multe! Dar s-a dat în bară, grav. Mi se pare că chiar și când s-au dat explicații, acestea au fost superficiale și nu de-ajuns și deși am rămas cu câteva întrebări, nu-mi pasă îndeajuns de mult încât să le pun. Două sferturi din carte mi s-a părut foarte lentă, după care în ultima parte totul se întâmplă foarte repede, iar această schimbare m-a amețit puțin și am rămas obosită după ce am ajuns la sfârșit.

Nici nu știu exact ce simt când mă gândesc la ea. Sunt nepăsătoare și dezamăgită, m-a lăsat cu un gust amar în gură și încă mă uit urât la coperta aia. La naiba cu mine și judecatul meu al cărții după copertă! Una peste alta, cu siguranță nu e una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit, dar am citit și mai rele. Poate că e și vremea de vină, că nu am mai văzut soare de două săptămâni.

2/5

Fiindcă undeva, în adâncul sufletului, o parte din noi a rămas mereu așa: înspăimântată de lumea din jurul nostru și - oricât de tare ne-am fi disprețuit pentru asta- lipsită de forța necesară pentru a ne părăsi unul pe celălalt.

Și că depinde doar de noi să facem din viața noastră ce putem.

- Puteți veni cu toții la mine în vizită. Adică toți, în afară de Tommy.
Tommy s-a uitat la ea șocat.
- Și eu de ce nu pot să vin?
- Fiindcă tu o să fii deja cu mine, prostule, a zis Ruth. Pe tine te păstrez.

Dar te-am văzut și mi-ai frânt inima. Și n-am uitat niciodată.


Dacă ar fi să recomand o limită de vârstă, ar fi 14-15 ani. Poate că nici eu nu am maturitatea necesară să fi înțeles această carte în adevărata ei profunzime, sau poate propriile mele sentimente și amintiri neplăcute au blocat reperarea acestei cărți ca pe ceva diferit. Momentan m-a băgat într-o stare foarte nașpa și tristă, deci o să văd ce o să citesc în continuare mâine. Voi ce mai faceți?

22.06.2014

Despre începuturile mele literare


Pentru că îmi place să urmez trendurile și deja am văzut postarea pe două bloguri diferite (al Leontinei și al Andreei). Practic voi vorbi despre cum am ajuns eu aici, scriind și citind (pentru că până la urmă este o strânsă legătură între cele două pasiuni).

Prima amintire clară pe care o am în legătură cu acest subiect ar fi asta: eu stând pe burtă pe podea la țară, cu un fel de abecedar (practic câte o pagină pentru fiecare literă, urmată de desene cu diferite lucruri/animale începând cu litera respectivă, iar la sfârșit texte din cărți și poezii) în față pe care-l citeam și reciteam încontinuu (știu, pentru că încă îl mai am pe undeva printr-un sertar de la birou și acum găzduiește câteva frunze uscate), mândrindu-mă bunicului că eram în stare să citesc singură. Am avut întotdeauna impresia că eram mare, pe la 8 ani, când se întâmpla asta, și că am fost destul de în vârstă când am învățat să citesc. Mama mi-a spulberat această idee când mi-a spus că eu de fapt la 4 ani puteam să citesc. Țin minte că la grădiniță mereu voiam rolurile cu cele mai lungi replici, pentru că-mi plăcea să citesc și să învăț pe de rost foi și foi.

Pe urmă am început școala și țin minte că în primele săptămâni de școală eram foarte frustrată pentru că colegii meu nu puteau să citească un cuvânt întreg și mă consideram foarte bună (da, eram o mică narcisistă răutăcioasă). La perioada aceea, citeam foarte multe basme (țin minte că-mi plăcea mult un fel de variație a lui Rapunzel, denumită Sălățica- de unde mi-am primit și poreclă în copilărie) și mă visam prințesă. Tata mi-a spus încă de pe atunci să citesc, să citesc, să citesc, iar eu am fost un copil prea cuminte să mă opun, chiar dacă unele cărți mă supărau (țin minte că nu am înțeles nimic din „Cuore, inimă de copil” și „Fram, ursul polar” l-am aruncat din pat când l-am terminat, iar după ce am plâns la „Singur pe lume”, nici nu am mai terminat-o). Asta fiind un scurt rezumat al claselor primare. Atunci am descoperit Eragon, iar eu deja eram înnebunită după dragoni și zmei și toate făpturile care nu erau simpli oameni. Și ca să știți ce impact a avut această carte asupra mea (având în vedere că până atunci nu citisem decât cărți vechi, clasice și de Harry Potter am dat abia la unsprezece ani), asta a fost singura mea sursă de fantastic. Nu mai voiam să fiu prințesă, voiam să fiu îmblânzitoare de dragoni și să știu să trag cu arcul și să am urechi ascuțite și să vorbesc cu copaci (chiar m-am împrietenit cu un brad din parc într-un an).

Însă aceea a fost și perioada în care am început să scriu. Clasa a treia, cel mai probabil, când am început să primim compuneri pe post de teme. În timp ce toți ceilalți le urau, eu le ceream de fiecare dată când întrebarea „ce să vă dau ca temă” venea la ora de română. Îmi plăcea, și cea mai mândră am fost de o compunere despre Ștefan cel Mare, primul meu FB la o compunere (pentru că, cumva, nu puteam sări de B pentru că niciodată nu aveau poveștile mele sfârșit, 10 rânduri erau prea puțin).

Generala a fost o perioadă foarte sumbră pentru mine, iar între timp descopeream internetul. Am dat de un forum, am citit lucruri, și am fost umplută de dorința să mă apuc și eu de scris. Eram clasa a șaptea și am adunat toate clișeele unei povești de dragoste, plus un stil de scris care vomită pe hârtie și fără pic de dezvoltare al personajelor, și a ieșit o mare tâmpenie. Surprinzător, eram tare mândră la perioada respectivă. Încă o am pe niște caiete (și mă întreb de ce nu le-am pus pe foc). Se numea „Aida” pentru că eram (și încă sunt) obsedată de acest nume și era o mare tâmpenie de care mi-e rușine.

Pe urmă am dat de wattpad, nu prea e important cum, însă important e că am dat. Tot la țară (pentru că de-acolo se strânge toată inspirația mea, aparent) am început o poveste, Death Princess, bazată pe o imagine pe care o aveam salvată în laptop. Bineînțeles, cu un stil de scris groaznic din nou, însă am dus-o la bun sfârșit. Este încă una dintre cele două pe care le-am terminat. Ceva fantasy cu o grămadă de romance și personaje despre care nu afli nimic nici până la sfârșit, însă îmi este tare aproape de inimă această poveste, pentru că prin ea am cunoscut o grămadă de persoane. Posibil să reciclez ideea în viitor.

Iar într-o excursie cu familia, înainte de clasa a opta, tot la începutul erei mele de wattpad, era un val de vampiri și am zis „sunt neutră față de prostia asta, dar pot încerca să fac ceva”. Nu cred că știți cât de mult iubesc, aparent, clișeele, pentru că se găsesc oriunde în ceea ce scriu. Povestea asta, Dragoste împotriva timpului (cred că ăsta-i era numele), este un foarte bun exemplu. Vampir cu vânătoare de vampiri, ceva reincarnare și un plot super messy și aiurea, pe care spre sfârșit devenise varză. Prima mea încercare de a scrie ceva smut. De-asemenea, cealaltă poveste pe care am dus-o la bun sfârșit. Rămâne o chestie în stadiu de trecut, nu știu dacă să mai fac ceva cu ea ori nu.

Și după a început obsesia. Am început să-mi iau ideile de oriunde, am început să creez lumi din ce în ce mai complexe, iar folderul meu cu povești a ajuns la peste 100 de documente word în care se regăseau crâmpeie pentru câte o poveste, sau replici. Am avut o luptă cu wattpadul, mi-am șters toate poveștile, iar după s-a întâmplat groaznicul lucru de a mi se strica laptopul, și absolut tot ce aveam pe el s-a dus. Adio o sută de idei de povești, adio characters refference, adio tot.

A fost o lovitură dură. După am început liceul și încet-încet, m-am lăsat de scris. Mai scriam, însă a fost o perioadă de maturizare pentru mine, dacă pot să spun așa. Am realizat că de fapt, deși scriam sute de cuvinte, nu transmiteam nimic, și atunci mi s-a schimbat total mentalitatea. Aveam nevoie de schimbări, și curând. Am renunțat la wattpad, iar toată vara trecută mi-am petrecut-o citind fanfiction-uri. Atunci am început și să citesc mai mult, spre sfârșitul clasei a noua, datorită unui program de la școală. Iar la începutul clasei a zecea, am cedat în favoarea englezei și am început să scriu fanfiction-uri. Încă o fac, engleza mea și modul de a scrie s-au îmbunătățit mult.

Blogul meu de scris este acum unul dintre lucrurile de care sunt cea mai mândră, și sincer sunt foarte mulțumită cu stilul meu de a scrie. Când mă reîntorc să recitesc lucrări de-ale mele, mă simt bine. Simt cum am crescut și am ajuns într-un loc unde sunt fericită cu cum sunt. Bineînțeles, întotdeauna există loc de mai bine, dar doar continuând să scriu voi avansa. Nu mai scriu lucruri lungi, pentru că nu mă simt în stare, simt că mă rătăcesc în detalii și acțiune, deși întotdeauna adaug noi idei viitoarelor mele povești.

Nu cred că vreau în mod special să ajung să public vreodată, momentan nici nu aș avea ce. Am apărut doar în revista școlii cu un fanfiction, și în afară de asta, mai scriu doar foarte scurte povestiri. Dacă chiar e să zic visul meu, ar fi să se facă o manga/comic după o idee de-a mea, care să aibă și o artă superbă. Nu cred că voi fi vreodată în stare să redau toate imaginile din capul meu prin cuvinte.

De ce am continuat și continui să scriu, chiar și după ce am avut pauze lungi și am fost dezamăgită și pusă la pământ pentru asta? Pentru că mă face fericită, mă simt utilă, simt că fac ceva și dacă cineva ajunge să se bucure de ce scriu și se regăsește în ce torn din sufletul meu, nu aș putea fi mai fericită. Plus, este singurul „talent” la care am lucrat, pe care l-am cizelat, și pe care nu l-am lăsat după o dezamăgire.

Singurul lucru pe care-l regret este momentul în care citeam Fiul lui d'Artagnan și mi s-a părut că un loc descris seamănă cu ceva ce am văzut, iar atunci toată imaginația mea creatoare a fugit de mine, pentru că nu mi-am mai putut imagina niciodată un loc fără să-l asociez cu undeva unde am fost deja, cu ceva ce am văzut. Este, de fapt, cel mai mare regret al vieții mele la momentul actual.

A ieșit foarte lung, trebuia să-mi scot istoria asta din mine, deci da, bună. Momentan sufăr de o criză existențială așa că încerc să găsesc lucruri care să mă motiveze și care să mă țină fericită. Scrisul este unul dintre aceste lucruri, așa că am simțit nevoia să scriu atât.

21.06.2014

Povești cu sirene din cuvinte: adevărurile naturii


Timeless i se spune, însă timpul este cel care a lovit-o cel mai mult. Are flori în fereastră, iar dacă te apleci la un unghi îndeajuns de ciudat, poți vedea prin geamul prăfuit și cenușiu, cărți. Cărți mari și cărți mici, cărți gălbui fără file, sau cărți verzi, greoaie, cu titlul decolorat. Ce e printre ele poate că nu are limită în timp, dar locul care le găzduiește, da.
Ziua următoare, când trec pe aceeași stradă, în geam sunt ziare, și un semn cu „ne mutăm” în japoneză anunță că îngrijitorul acestui loc știe să citească gânduri.

Când plec, îmi face cu mâna din ușă. Ține șapte cărți în celelalte mâini. Are opt până la urmă. E un păianjen prietenos. 

19.06.2014

Happy Bookaholic (leapșă)


Am primit această leapșă de la Oana, mulțumesc frumos! Nu știu cât de dependentă de cărți sunt eu, însă îmi place să mă numesc măcar iubitoare, deci poate că răspunsurile mele o să fie cât de cât interesante. 


1. Ce iubești cel mai mult atunci când cumperi cărți noi?
Mirosul, fericirea de a ține ceva al meu în mână, entuziasmul de a începe să o citesc, mulțumirea de sine când o pun pe noptieră (pentru că sunt ratată și nu am rafturi).Pur și simplu, faptul că dețin o carte care m-ar putea fermeca, mă încântă până-n vârful picioarelor. Nimic mai plăcut decât să știi că între coperțile (fie prăfuite i învechite sau noi printate și colorate) ale unei cărți sunt cuvinte care-ți pot răsturna universul.

2. Cât de des îți cumperi cărți noi?
Nu prea am o limită, există luni în care îmi cumpăr multe cărți, și după sunt tăcută pentru ceva timp. Însă în general încerc să-mi cumpăr măcar câte o carte pe lună, deși intervalul mediu între vizitele la librărie/site-uri cu scopul de a-mi cumpărat ceva ar fi de trei săptămâni.

3. Librării sau magazine online?
Ador librăriile. Ador sentimentul de a mă plimba printre atâtea cărți, mă simt zdrobită, mică în fața atâtor cunoștințe din întreaga lume puse în fața mea. Pot simți hârtia, pot citi la întâmplare din ce mă interesează, pot verifica coperta. Ador mirosul din librării, pentru că întotdeauna este și o pală dulceagă de la ceaiuri. Ador să pierd vremea în librării. Însă de cumpărat, de cele mai multe ori, din simț practic și buget mic, aleg magazinele online. Deși tot librăriile librării rămân cel mai aproape de inima mea.

4. Ai o librărie preferată?
Nu cred că ar fi corect să numesc o librărie preferată, pentru că eu frecventez foarte multe (dintre care patru în mod regulat). Simt că le-aș trăda, fiecare are ceva unic. La Okian este pace și liniște și sunt foarte frumos aranjate cărțile, ai parte de toată intimitatea din lume ca să „stai de vorbă” cu ce carte ți-ai dori, și au de-asemenea și o gamă largă de cărți în limba engleză, la un preț relativ bun, care pentru mine contează. Humanitas este deschisă destul de curând în Brașov, nu am apucat să o frecventez prea mult, însă și-aici îmi place foarte mult cum sunt aranjate cărțile și am impresia că sunt unele cărți pe care nu le-am văzut și în alte librării (și de-asemenea, din nou, cărți în engleză, cât și în alte limbi). La Libris am ajuns din ce în ce mai rar, îmi este peste mână, și le frecventez mai des site-ul, așa că nu prea știu cum sunt poziționate cărțile și sunt destul de confuză, însă este o atmosferă prietenoasă și primitoare, și asta-mi place, simt că oricât timp ar trece, sunt primită înapoi cu brațele deschise. Și la Cărturești sunt cele mai drăguțe lucruri pe care le-am văzut și niște ceaiuri geniale, plus că este cea mai frecventată, deci știu locul tuturor cărților. Mai nou au apărut și niște ediții superbe Penguin Classics, și îmi taie răsuflarea. Aici pierd cam o oră de fiecare dată când intru și deși nu am o preferată, Cărturești este cea mai aproape de sufletul meu, deși unii angajați par cam îngâmfați...

5. Faci precomenzi?
Nu, nu chiar.Nu sunt atât de înrăită după serii sau după autori încât să precomand, nu sunt la zi nici cu aparițiile sau subiectele cărților la modă. Singurul volum la care am dat precomandă a fost Moștenirea, al patrulea din seria Eragon, pentru că este singura serie care mi-a plăcut și care nu era întreagă la momentul respectiv (acum doi ani).

6. Ai o limită lunară când vine vorba de cumpărat cărți?
Nu am o limită pe care să mi-o impun, dacă vreau și îmi permit, o să o am. Însă dacă e să mă gândesc, media ar fi undeva pe la două-trei cărți pe lună.

7. Ai interdicții la cumpărat cărți?
Ah, nu. Asta nu am făcut niciodată. Bineînțeles, știu când îmi permit, dar am o stăpânire de sine ridicată și știu când se poate și când nu. Plus, încerc să mă gândesc destul de mult dacă-mi va plăcea o carte sau nu, pentru că regret enorm unele cărți cumpărate în urmă cu doi ani, pe care acum nu mai doresc să le citesc deloc. Acum consider că mi-am format un oarecare gust și știu să aleg cărți care să mă mulțumească, dacă nu uimească. Am totuși un fel de interdicție a sufletului meu, să nu mă apropii de raftul cu YA.

8. Cât de lung este wishlistul tău?
Am o singură astfel de listă făcută, nu am mai umblat la ea de ceva vreme, și aș mai avea de adăugat multe. Este, oricum, pe site-ul celor de la okian, și numără 16 cărți (fără cele pe care mi le mai doresc acum tare-tare, 2 la număr).

9. Trei cărți din wishlist pe care vrei să le cumperi în momentul ăsta?
Tides de Betsy Cornwell (care este o poveste cu sirene-focă și sună exact ca ce mi-ar trebui mie pe timp de vară; sunt sigură că aș adora-o), The Kite Runner de Khaled Hosseini (despre care nu știu nimic în afară de faptul că bloggerița mea preferată de pe tumblr o are la preferate) și orice carte de Chuck Palahniuk (pentru că pur și simplu ador cum gândește omul ăsta, deși am auzit că ale lui cărți sunt puțin fucked up)

10. Cine dorești să mai facă acest tag?
Toți oamenii care trec pe la blogul meu și doresc să facă acest tag. Îl pasez obligat lui bobiță! ~    


18.06.2014

Soțul meu, Michael de Amos Oz


Cartea asta am câștigat-o pe blogul Oanei, căreia țin să-i mulțumesc încă o dată! Cartea am terminat-o de citit luni seară, însă până acum nu am găsit timpul/starea/netul necesare pentru a scrie o recenzie.

Soțul meu, Michael este povestea Hannei, încă din timpul în care își întâlnește viitorul soț, până la cotidianul plictisitor al zilelor obișnuite pe care le trăiește cu acesta și fiul lor, Yair, într-un apartament mic din Ierulasimul anilor '50.

O să încep prin a spune că nu mă așteptam la ce am primit. Îmi place coperta, s-a făcut puțin mișto în clasă că seamănă desenul cu o colegă, însă abia după ce am terminat de citit cartea am putut urla în gura mare că „nu e nici pe-aproape”. Dar cartea mi-a oferit o perspectivă puțin ciudată. Acum, ca să-l citez pe tata, nu știu dacă eu sunt aia nebună ori aia normală, deci nu prea știu cum să mă raportez cu cartea. Însă a fost una din puținele cărți la care am citit cuvântul înainte, pentru că era tot al autorului, și acesta are un mod tare frumos de a povesti și a nara. Se trece ușor printre cuvinte și rămân cu tine mult timp după. Asta chiar mi-a plăcut, și cred că o să mai citesc de la el.

Subiectul atins mi se părea simplu și plictisitor la început, însă această Hanna care l-a obsedat și pe autor până când în sfârșit i-a spus povestea, a făcut același lucru și cu mine, deși într-un sens mai puțin pozitiv. Caracterul Hannei mi se pare bolnav, este o persoană mult prea posesivă și fără milă și pic de înțelegere. Este egoistă până la oase, nu-și dorește decât pentru ea, ea, ea, refuzând în proces să vadă cât de iubită este. Mi s-a părut foarte urât acest lucru, mai ales că eu pun mare preț pe aprecierea iubirii, chiar și simplă cum era aceasta. Michael a fost opusul ei, iar Yair, fiul lor, un fel de geniu al imperiului de dezastru peste care tronau părinții lui.

De asemenea, pe lângă nararea propriu-zisă a întâmplărilor, Hanna (pentru că această carte e scrisă la persoana I) își descrie și fanteziile, care sunt strâns legate de o boală în care a halucinat din copilărie. Mi se pare o copilă mare, care își dorește doar să fie răsfățată și dominată, un fetiș care pot să zic, mi se pare dus la extrem și bolnav.

Pe lângă toate acestea, nu pot să zic că cartea mi-a displăcut prea tare, am fost doar indignată din cauza comportamentului personajului, însă foarte mult au salvat impresia mea generală celelalte personaje și modul de a scrie al autorului. Nota mea este mai jos, cu lămurirea că nu este o carte care m-a marcat sau impresionat prea tare, având în vedere că știu mai multe persoane care sunt în situații asemănătoare cu cele din carte, deci sunt obișnuită. Dar ai multe de învățat din ea, în caz că ești deschis spre deschiderea ochilor.

3/5

Scriu fiindcă pe când eram doar o copilă aveam atât de multă putere de a iubi, iar acum această putere a dragostei se stinge înăuntrul meu.

Oamenii puternici sunt liberi să facă aproape tot ce-și doresc, însă nici cei mai puternici oameni nu pot alege ce să-și dorească.

Familia nu e o cursă, iar profesia nu este o ștafetă.

Niciodată nu am mai gândit din această perspectivă, nu am luat în considerare lumile interioare care se află în inima fiecărui loc prin care trec.

Cât de puține lucruri poate cunoaște un om despre altul!

Să fii tăcut și înțelept: ce plictisitor.

M-am săturat de cuvinte. Ce momeală vulgară.

-Tati nu le știe pe toate, dar când nu știe ceva îmi spune că nu știe, nu zice că știe, dar nu poate să-mi explice. Nu există așa ceva. Dacă știm un lucru, înseamnă că-l și putem explica.

Întrebarea ta nu are nici un sens. Marea majoritate a oamenilor nu are pentru ce să trăiască. Trăiesc pur și simplu. 


Una peste alta, o carte relativ interesantă, care însă nu a avut un impact prea mare asupra mea, deja știu că vreau să fiu o mamă blândă și înțelegătoare de mai bine de un an, de când am văzut Ookami Kodomo no Ame to Yuki. Momentan citesc prea mult, sunt în febra mutărilor acasă și sper că, cât de curând, voi avea rafturi la mine în cameră, yaay! Într-o oră plec la teatru, îmi ador activitățile din timpul liber și prietenii. Să aveți o seară faină! 

15.06.2014

Povești cu sirene din cuvinte: îți e frică de întuneric? ar trebui



Două umbre mergeau ținându-se de mână pe o stradă îngustă cu un singur felinar. E liniște, iar pașii lor nu au ecou. Când s-au întors după colț, umbrele devin monștrii. Oamenii nu au timp să țipe. Până dimineață, vinovații vor fi dispărut. Ai grijă în noapte, cel mai mare dușman îți ești tu însuți, mai ales când inima-ți bate la unison cu alta. 



14.06.2014

Despre librării, citit și vise

Ne vorbește Neil Gaiman într-o conferință pe care a susținut-o acum ceva vreme, care însă este foarte importantă! Din păcate, am descoperit această comoară minunată de adevăruri și lucruri de care să ținem cont abia astăzi, însă niciodată nu e prea târziu! Întregul interviu îl puteți găsi aici, iar mai jos o să pun câteva citate. Îl iubesc pe acest om pentru cum gândește, ca persoană, și deși încă nu i-am citit nici o carte, sunt sigură că pe oricare voi pune mâna, îmi va plăcea.

Do not discourage children from reading because you feel they are reading the wrong thing. Fiction you do not like is a route to other books you may prefer. And not everyone has the same taste as you.

The simplest way to make sure that we raise literate children is to teach them to read, and to show them that reading is a pleasurable activity. And that means, at its simplest, finding books that they enjoy, giving them access to those books, and letting them read them.

But libraries are about freedom. Freedom to read, freedom of ideas, freedom of communication. They are about education (which is not a process that finishes the day we leave school or university), about entertainment, about making safe spaces, and about access to information.

Aseară apăruse o postare cu sfârșitul de clasă a zecea, pe care am șters-o din greșeală ca o bleagă, și sincer am scris prea multe ca să mai pot relua. Pentru că am primit de mai multe ori întrebarea, sunt la profilul filologie, bilingv engleză și anul ăsta a fost mai mult bun decât rău. Momentan citesc Soțul meu, Michael, pe care cred că o să o termin luni (sunt cam ocupată weekendul ăsta). Tot zic că termin Pacific Rim, dar nu am mai avut starea necesară. Am trei pisoi mici-mici, abia au o lună și sunt cele mai adorabile creaturi pufoase de pe planetă!! Mai e o săptămână și se termină școala, sunt atât de obosită că nici entuziasmată nu mai pot să fiu :)) Un sfârșit de săptămână fain să aveți! <3

11.06.2014

Povești cu sirene din cuvinte: un pod albastru, dar prea roz


Trebuie să fii atent dacă vrei să treci podul cireșilor înfloriți. Să nu te încrunți, să nu (te) plângi, să nu arunci cu impresii. Când a fost ultima oară când ceva a fost ceea ce credeai că e?
Imediat ce simți parfumul, ești pe același picior cu restul lumii: înflorești și tu. Până ai ajuns la capătul celălalt, deja te-ai scuturat. 

- : : -

Sau încercarea mea de a-mi împărtăși micile texte inspirate de imagini pe blog.

10.06.2014

Vânzătorul de trecuturi de Jose Eduardo Agualusa


Am auzit câteva lucruri bune despre cartea asta, și imediat ce am văzut-o la un preț tare bun, am zis că trebuie să o am (mai multe detalii în postul de aici).

Oamenii mulțumiți de viitorul pe care-l au în față, mulțumiți de poziția socială pe care o ocupă, însă preocupați de un trecut nu atât de fericit, apelează la Felix Ventura, a cărui meserie este de a vinde trecuturi. Genealogii impresionante, rude regale, le poate face pe toate. Însă într-o zi un străin vine cu o cerere puțin mai diferită, iar Felix va învăța modul în care trecutul, chiar și cel fals, afectează prezentul și pe oricine implicat.

Cartea a fost interesantă, mai ales datorită faptului că naratorul mai tuturor capitolelor este o șopârlă, al cărui unic prieten este Felix. Îi place să observe cum noaptea plonjează din cer și este fascinat de gesturile colegului de locuință. El este o șopârlă cam rară, însă ca orice astfel de reptilă, îi place să mănânce țânțari și își aduce aminte de viața lui anterioară, în care era un om.

Cred că am ratat mai multe detalii din această carte, din cauză că se trece foarte ușor printre capitole. Am citit cartea în aproximativ 3 ore, are un scris mare și mult spațiu. Însă mi-a plăcut modul în care fantasticul se îmbină cu realul trecut și realul prezent și uneori realul viitor și creează un fel de bulă spațială în mintea ta, care te ține captivat. Are și niște filozofii tare drăguțe, niște întâmplări care mai de care mai dubioase, un plot-twist incredibil și un sentiment de melancolie de la prima până la ultima pagină. Șopârla se gândește la viața lui ca om, îți imaginezi și tu cum ar fi să fii șopârlă și să-ți aduci aminte de viața asta. Ai fi mândru? Ai fi încântat că reincarnarea există? Ai fi vrut să nu ai aceste amintiri? Și pe urmă observi cum trece timpul, cât de greu e să-l imortalizezi, să ți-l aduci aminte așa cum ar trebui (deși este imposibil, suntem prea subiectivi din fire) și realizezi că tot ce ai e acum. Cartea este disperarea prezentului.

Personajele sunt foarte interesante, par scoase dintr-o altă epocă, a magiei, a importanței lucrurilor mărunte și a atenției la detalii, și puse într-o societate în care nu se regăsesc. Sunt genul care ignoră, dar sunt atenți la orice detaliu, însă mie cel mai mult mi-a plăcut de iubita noastră șopârlă, avea o mentalitate tare interesantă, care normal, reiese foarte bine, din moment ce el narează toate întâmplările.

Sunt confuză, pentru că deși nu a lăsat un impact atât de mare asupra mea, acum că disec întâmplările și acțiunea cărții, realizez că de fapt își lasă urmele într-un mod mult mai subtil. Am tot stat de când am terminat cartea să mă gândesc ce notă i-aș da (știu că nu e foarte frumos să îngrădesc în note de la 1 la 5 o carte, dar m-am obișnuit și mi se pare că un număr spune mai multe despre cât mi-a plăcut, sau nu, cartea, decât voi fi eu în stare în multe rânduri), de obicei imediat mă hotărăsc, însă în cele din urmă, m-am hotărât, și nu am un motiv foarte bine definit, însă parcă i-a lipsit acel impact puternic:

3/5

Casa trăiește. Respiră. O aud în fiecare noapte suspinând.

Râse. Un râs trist, dar simpatic.

„Cel mai mare păcat este să nu iubești.” Au existat multe femei în viața mea, dar mă tem că nu am iubit nici una. Nu cu pasiune. Nu, poate, așa cum o cere natura. Mă gândesc la asta cu groază.

Și mie mi-ar plăcea să mă pot așeza la masă. Străinul se ospăta cu o poftă iradiantă, ca și cum ar fi savurat nu carnea tare a peștelui, ci întreaga lui viață, ani de-a lungul alunecând printre subita explorare a bancurilor de pești, printre vârtejurile apei, printre densele raze de lumină care, în după-amiezile însorite, străpung luciul mării, până în străfundurile-i albastre.

Angela Lucia este față de femei ca omenirea față de maimuțe.

Îmi amintesc, fără nici o plăcere, dar și fără părere de rău, numele meu omenesc. Nu îi simt deloc lipsa. Nu eram eu.

Am rămas în continuare așezat în acel loc, mult timp, având certitudinea că dacă mă sforțam, dacă rămâneam absolut nemișcat, treaz, dacă mi-ar fi atins sufletul, știu și eu! într-un fel sau altul, strălucirea stelelor, aș fi putut să aud glasul lui Dumnezeu.

Singurul lucru care nu se modifică în mine este trecutul: amintirea trecutului meu omenesc. Trecutul obișnuiește să fie stabil, este mereu acolo, frumos sau teribil, acolo va rămâne pentru totdeauna.

- Dacă ai știi tu în ce lucruri cred eu, te-ai uita la mine ca și cum aș fi eu, singură, un cerc imens de monștri.

- Sunt un om fără culoare, îmi spuse, și după cum știi, natura are oroare de vid.

Nu suntem cu adevărat fericiți decât atunci când e pentru totdeauna, dar numai copiii locuiesc acel timp în care toate lucrurile durează o veșnicie. La orele de cateheză, un preot bătrân, cu glas șters și privire obosită, a încercat, fără convingere, să-mi explice în ce constă veșnicia. Eu credeam că este un alt nume dat vacanței mari.

Între viață și cărți, fiule, alege cărțile.

Fericirea este aproape întotdeauna o iresponsabilitate. Suntem fericiți pentru câteva clipe scurte în care închidem ochii. 

- Am cunoscut o femeie extraordinară! Ah, dragul meu, nu găsesc cuvintele potrivite ca să o descriu- totul în ea este lumină! 
Am considerat că exagerează. Acolo unde este lumină, sunt și umbre. 

Memoria noastră, se hrănește, în bună parte, cu ceea ce alții își aduc aminte de noi. Avem tendința de a ne reaminti ca și cum amintirile noastre ar fi străine- ba chiar imaginare.

Unii cred că sunt morți. Alții chiar sunt morți și încă nu a avut nimeni curajul să le-o comunice. 

Am fost ceea ce am fost, fiindcă mi-a lipsit curajul de a fi altcineva.

Am scris absolut toate, dar absolut toate citatele pe care le-am însemnat în care (de obicei săream peste unele dintre ele), însă mi s-a părut destul de relevant să le scriu pe toate, scuzați-mă, încet-încet, șopârla mă trage spre ea (adică posibil că o să devin sucită și de cartea asta). Afară este urât, și este devreme, dar lumina e aproape dusă. Mi s-a terminat ceaiul și mi-e lene să mă ridic de-aici. Momentan, viața mea e o moleșeală continuă, și abia aștept să vină vacanța (probabil că o să spun asta în fiecare postare până când în sfârșit și vine). Voi ce mai faceți? ;3





In my mailbox #3 - Chilipiruri



Știam de foarte multă vreme că este un anticariat la Teatrul Dramatic, însă nu am știut până sâmbătă care e locul exact. Fix sub nasul meu, trec în fiecare săptămână acolo când mă reîntorc acasă-acasă, dar nu am știut niciodată că voi găsi raiul înăuntru.

Inițial mi-am încercat norocul ieri, însă fiind zi liberă de Rusalii, anticariatul era și el închis.  În schimb, am văzut pe rafturile unui chioșc de ziare Vânzătorul de trecuturi, carte despre care a vorbit iri în una dintre filmările ei pe youtube și costa doar 8 lei. Am zis că la prețul ăsta nu există șansă să o mai găsesc, așa că am luat-o. Am și terminat-o de citit, azi la școală, și mă voi apuca de scris recenzia imediat ce termin cu postarea asta.

Și astăzi am mers cu adevărat în anticariat, prima oară când călcam în lumea cărților vechi și prăfuite. Prețurile erau foarte bune, însă eu voiam neapărat să-mi cumpăr și perechea de ochelari de soare, iar banii mei nu mai erau mulți deloc, așa că a trebuit să mi-i grămuiesc tare bine. În cele din urmă, cartea cu care am intrat în gând am și găsit-o prima, Tess D'Urberville, pe care am adorat-o când am citit-o și m-am ofticat mult pentru că nu o aveam eu. Doar 4,40 lei și într-o stare foarte bună.

A doua carte pe care am luat-o, am vrut să fie în engleză, și deși secțiunea de limbă engleză era relativ sărăcăcioasă, am văzut A Connecticut yankee in King Arthur's Court când eram pe picior de plecare, și pentru că am citit-o tot împrumutată, și mi-a plăcut mult, am luat-o și pe asta. Tot la 4,40. Am mai văzut foarte multe titluri interesante, la care o să revin mâine, pentru că primesc bani! Yay (mai am 2 lei în fise). Printre ele se numără și Prep!

Atât am avut de prezentat, însă eram foarte nerăbdătoare să vă arăt rezultatul primei mele vizite la un anticariat! Probabil că o să mai fie o postare mailbox la sfârșitul lunii -începutul lunii viitoare, când o să aștept să se mai strângă cărți.


O ilustrație tare drăguță din Un yankeu la curtea regelui Arthur

06.06.2014

The Help de Kathryn Stockett


Cum școală mai mult nu se face, decât se face, astăzi am avut îndeajuns de mult timp încât să termin cartea asta. Am cumpărat-o acum ceva timp, când erau reduceri pe okian și am mers pe „oh ce naiba, sună interesant!”. Acțiunea nu m-a prins imediat, așa că a rămas ceva timp în așteptare, însă am ajuns să fiu extrem de interesată  de carte după ce m-am reîntors la ea.

În mare, cartea tratează subiectul servitoarelor de culoare care lucrau în casele oamenilor albi, crescându-le copiii, spălându-le și călcându-le hainele, gătindu-le. Cartea este scrisă din perspectiva a trei femei: Minny și Aibileen, două servitoare, și Miss Skeeter, o tânără ce a terminat facultatea și s-a întors acasă, în Jackson, Mississippi, și își dorește să scrie.

Sincer, după ce am lăsat-o prima oară aș fi putut să jur că nu-mi va plăcea această carte, însă cum a spus verișoara mea mai mică, aparent gusturile și alegerile mele sunt foarte bune, și ajung să mă surprind singură. Pe tot parcursul cărții spiritul meu de justițiară a urlat în adâncul meu, pentru că se întâmplă o grămadă de lucruri care par extrem de brutale și imposibile pentru omul și societatea de astăzi, însă, deși ficțiune istorică, există totuși adevăr în spatele acestor întâmplări, și sunt doar la 50 de ani depărtare în trecut. Deși mereu am spus că America este totuși o țară nebună.

Mi-a plăcut tare mult cum s-a desfășurat acțiunea, cum mereu era ceva de aflat, mereu exista ceva ascuns chiar după încă o pagină, și cartea chiar m-a ținut interesată și curioasă. Intriga s-a țesut fără să bag de seamă, iar poveștile celor trei femei se îmbină tare frumos la un moment dat. De-asemenea, cartea este puțin asemănătoare cu Flori pentru Algernon, în sensul că se scrie cu greșeli și cum se pronunță la capitolele cu servitoarele, în timp ce la capitolul cu Miss Skeeter se trece la alt nivel de gramatică, în funcție de cunoștințele fiecărei femei din punctul căreia narează.

Personajele au fost crema acestei cărți, mi-au plăcut personalitățile puternice a fiecăruia, fie pozitiv, fie negativ. Au reușit să evolueze, să se schimbe, să învețe și fiecare experiență i-a adus mai aproape de revelația că fiecare-n parte este făuritorul propriului drum. Cam ce-ar trebui să ținem și noi minte.

Am citit-o în engleză, și ador să citesc cărțile în limba lor natală, îmi dă un sentiment că aparțin întâmplărilor, deși unele lucruri au fost mai greu de înțeles, mai ales cu modul unic de a scrie, însă în mare a fost o experiență tare interesantă. Nu știu cum a fost tradusă în română, însă eu știu că-mi place mult coperta (făcută după film, pe care plănuiesc să-l văd cât de curând).

Cartea a fost o frumoasă poveste despre natura umană, despre trecerea unor limite care nici nu există și despre dorința pentru schimbare. Despre iubire, despre inteligență și despre curaj. Despre puterea de a accepta trecutul și de a schimba viitorul și despre ambiția unui om și sacrificiile pe care e gata să le facă pentru a ajunge unde-și dorește. Este o întreagă societate văzută prin ochii a trei persoane extrem de diferite, și o poveste ce încearcă să educe acea întreagă societate.

Foarte interesantă, o recomand mai ales persoanelor interesate de drepturile omului, de trecut și de cum mergeau lucrurile. Cum am spus, justițiara din mine și-a uns sufletul cu cartea asta.

4/5

Miss Leefolt, she like it fancy when she do a luncheon. Maybe she trying to make up for her house being small. They ain't rich folk, that I know. Rich folk don't try so hard.

When you're not making mimeographs or fixing your boss's cofee, look around, investigate and write. Don't waste your time on the obvious things. Write about what disturbs you, particularly if it bothers no one else.

I guess we all get a little snippy when we're not felling good.

I look away, embarassed. It's just starting to hit me what he said, that even though I'm different, maybe it's not in a strange way or abnormal, tall-girl way. But maybe in a good way.

She takes a deep breath through her nose and I see it. I see the white-trash girl she was ten years ago. She was strong. She didn't take no shit from nobody. 

That's what I love about her, she can take the most complicated things in life and wrap them up so small and simple, they'll fit right in your pocket.

What if I never leave? What if I'm stuck. Here. Forever?

Wasn't that the point of the book? To make women realize, We are just two people. Not that much separates us. Not nearly as much as I'd thought.


Voi ce mai faceți? Eu nu sunt în cea mai bună stare a mea și o să merg la o petrecere în vreo trei ore. Doamne ajută-mă, că mereu când sunt pusă într-o situație socială, ajung să mă fac de râs. Mergând pe un alt ton pentru discuție, astăzi mi s-a spus, într-un mod tare poetic, că sunt Fata care se ascunde în spatele paginilor. Mi s-a părut tare drăguț, plus se pare că uimesc îndeajuns de multe persoane cu cât de mult citesc. Mă bucur și mă întristez în același timp, totuși, pentru că nu sunt nici la jumătatea altora. Un weekend fain vă doresc! ;3
(Nu știu de ce, am impresia că recenziile mele devin din ce în ce mai scurte)

01.06.2014

Hoțul de cărți de Markus Zusak



La momentul la care încep să scriu această recenzie, lacrimile încă nu s-au uscat și respir greu. O să fie dificil să-mi fac ordine în idei în starea în care sunt, dar măcar o să fiu mai sinceră ca niciodată.

Știam de această carte de foarte mult timp, popularitatea ei a crescut mult pe la noi mai ales după ce a apărut filmul și am fost curioasă. Am început-o cu mari așteptări, și spre deosebire de alte cărți, aceasta nu m-a dezamăgit.

Hoțul de cărți este o poveste despre viață, în toate culorile ei, așa cum este văzută de moarte, urmând întâmplările din viața lui Liesel Meminger, o copilă ce învață ce e fericirea și durerea într-o Germanie nazistă.

Nu cred că voi putea vreodată să spun cât de mult mi-a plăcut această carte. Începând cu naratorul ei, Moartea. Cred că a fost de fapt una din personajele mele preferate, pentru că a fost cea care a dat gust poveștii, cea care a știut să vadă, să umple golurile poveștii, să fie sinceră. Crudă, dar în același timp uneori amuzantă, moartea rămâne bântuită de oameni, iar o eternitate este cam multă muncă continuă ca să nu-și permită să mai fie și curioasă din când în când.

Mi-a plăcut la nebunie stilul de scris! Este exact cum mi-aș dori să ajung și eu: propoziții scurte, dar pline de impact. Detalii ascunse în spatele unor cuvinte banale, întâmplări ce se evită a fi descrise în detaliu, dar fiind la fel de puternice. Prin modul în care folosește cuvintele, atât de importantele cuvinte, Markus Zusak imprimă realizarea fiecărei propoziții în inima noastră.

Să citești Hoțul de cărți este o experiență interesantă, în sensul în care are un layout tare frumos cartea, și este ușor să treci prin capitole. Datorită realității din spatele întâmplărilor, dar și a inserărilor de imagini specifice acțiunii cărții, te simți mai aproape și mai atașat de personaje.

Și sfinte, ce mai personaje! Interesante, minunate, omenoase, severe, dar niciodată rele. Întotdeauna oameni, în sensul dureros, care rezonează cu o parte din tine și te lasă sleit, fără putere, de contactul pe care l-ai avut cu o făptură ficțională. Sunt o parte din noi și noi suntem o parte din ei și e atât de ușor să-i înțelegi. Îi iubesc pe toți.

Am plâns. Este o poveste ce o auzi de atât de multe ori la școală, o realitate ce este totuși îndepărtată de realitatea noastră, încât poate prin numere e greu să realizăm. Însă aici este imposibil să nu simți ce au simțit și personajele. Și am plâns, pentru că experiența în sine de a citi această carte, m-a înfiorat și mi-a băgat în oase o Liesel pasionată de lectură, un Rudy ce mereu încerca mai mult, un Hans care întotdeauna întindea o mână, o Rosa ce se enerva prea ușor, un Max doritor de viață.

A fost frumoasă, minunată și o parte din inima mea, acum rănită și spartă, va fi mereu alături de întâmplările ei. Dacă nu ați citit-o, v-o recomand cu cea mai mare rugăminte să vă apucați imediat de ea! Superbă, cuvintele nu sunt îndeajuns să spun cât de mult mi-a plăcut.

5/5

Da, câte ceva îmi amintește adesea de ea și într-unul dintre nenumăratele mele portofele, i-am păstrat povestea pentru a o spune și altora. Este una dintre nenumăratele pe care le port, fiecare în parte extraordinară. Fiecare fiind o încercare- o uriașă încercare riscantă de a dovedi că voi și existența voastră umană meritați.

Acesta era genul de lucruri pe care nu le voi cunoaște niciodată sau înțelege: de ce sunt oamenii capabili.

O definiție pe care nu o veți găsi în dicționar. „A nu pleca”: un act de încredere și iubire descifrat deseori de copii.

A trăi înseamnă a trăi. Prețul erau vina și rușinea.

Orice moarte are o inimă.

Nu mai erau oameni pe stradă. Erau zvonuri care cărau genți.

Două săptămâni pentru a schimba lumea și paisprezece zile pentru a o distruge.

Dintr-un motiv oarecare, muribunzii mereu pun întrebări la care știu răspunsul. Poate că o fac ca să moară având dreptate.

Asta a fost. Acum o să mă pun să mă uit și la filmul de la această carte, abia aștept să-mi fie inima frântă. a doua oară consecutiv, în aceeași zi, din același motiv. Wish me luck. Voi ce mai citiți? Ce mai faceți? A venit vara! La mulți ani tuturor, pentru că atâta timp cât suntem în viață, suntem copiii cuiva! 

(nu știu cum să închei asta, sunt prea devastată în momentul ăsta și sunt cam 70% sigură că o să visez ceva legat de asta la noapte)


[[LATER EDIT]]: Nu recomand filmul, se putea să fie de o sută de ori mai bun.