28.05.2014

Declarație de iubire de Gabriel Liiceanu


În sfârșit vin și eu cu recenzia acestei cărți! Nu este stilul obișnuit, nu este pâinea mea literară cea de toate zilele, probabil că ar fi durat foarte mult până să citesc așa ceva, însă în clasă a început un proiect, ceva asemănător cu un club de lectură, în care, timp de o lună, trebuie să citim o carte, după care ne întâlnim și discutăm pe marginea acestei cărți. Mi s-a părut o idee drăguță, și după ce am pierdut cam două săptămâni fără să caut cartea, m-am hotărât că trebuie să mă mobilizez și să o cumpăr și să o citesc.

Orice idei ați avea din cauza titlului, aruncați-le pe toate la gunoi, sunt sigură că nu veți vedea ce se află exact în aceste pagini. Eu m-am lăsat ușor păcălită: de titlu și de descrierea de pe spate. În realitate, este eseistică și Gabriel Liiceanu scrie despre persoanele din viața sa care l-au marcat, sau pe care le consideră merituoase pentru iubirea lui.

Nu știu exact ce să cred despre cartea asta. S-a tratat foarte multă politică, vremea comunismului, opresiunile de pe atunci și cum unii oameni, mai curajoși, le-au ținut piept, dar și filozofie. Ambele subiecte sunt destul de străine și neinteresante pentru mine, deci subiectul cărții nu m-a atras într-un mod spectaculos. Se vorbește despre nume prea puțin cunoscute de către mine, într-o manieră care, deși mă ajută în formarea limbajului propriu, nu știe să atragă.

Au fost câteva idei care mi-au plăcut, însă de cele mai multe ori, m-am trezit confuză în mijlocul unei propoziții pentru că m-am pierdut între toate comparațiile și concluziile care încercau să se tragă. Am avut impresia că autorul nu zice nimic interesant, dar folosește mult prea multe cuvinte. Cu siguranță nu așa stă treaba, și până la urmă autorul a încercat să facă ceva interesant, punându-și scrisorile, gândurile și conferințele care au legătură cu oameni dragi de pe parcursul vieții lui la un loc, însă pe mine nu m-a atras.

Poate sunt încă prea mică, poate că sunt încă prea necoaptă ca să fi înțeles cartea asta în adevăratul ei sens, mă consider încă nepregătită pentru filozofii și întâlniri cu oameni care au marcat o generație care nu e a mea, dar care lasă amprente și asupra noastră.

Însă mi-a plăcut foarte mult ultimul capitol, Dans cu o carte, în care evident este vorba despre cărți, care i-a mai ridicat scorul cu un punct:

3/5

De altfel, cum ai putea să măsori viața unui om fără măsura pe care ți-o dă propria viață?

Iar corolarul lui este: pentru a fi, fiți dintre cei puțini, la limită dintre cei singuri.

Vorba lui Noica „ce frumoși sunteți, dragii mei”, după care ne explica că toți tinerii sunt frumoși - pentru că au în ei comoara posibilului.

Cred că a plecat uimit dintre noi, văzând că nimeni nu a știut să spună ce reprezintă el cu adevărat.

Noi suntem cu adevărat din clipa în care putem face recurs la un trecut, adică din clipa în care începem să fim prin raport cu ceea ce am fost.

Privite, cărțile par nespus de sfioase. Ele nu vin niciodată spre tine. Ca într-o medievală iubire, tu trebuie, întotdeauna, să le cauți și să te duci către ele. Ființa lor este așteptare pură. Le va deschide cineva pentru a le face, astfel, să înceapă să fie?


Asta a fost. Am impresia că mi-am ieșit din mână, însă momentan sunt prinsă cu Pacific Rim, dar și Hoțul de cărți, deci este o cursă să văd pe care o voi duce la bun sfârșit mai întâi. Voi ce mai citiți? 

27.05.2014

Cum ne comportăm cu cărțile


Am citit un articol despre împrumuturile de cărți, și m-am gândit să scriu și eu unul, în care o să amestec și grija față de cărți. Chiar dacă probabil este un subiect destul de des întâlnit și întrebat pe plaiurile blogosferei literare, mie-mi place să vorbesc și nimic nu mă prea poate opri.

Eu văd împrumuturile de cărți ca fiind un lucru extrem de practic, mai ales când nu știi dacă să-ți dai banii pe o anumită carte, sau ești într-un impas economic. Prietenul la nevoie se cunoaște, și ce nevoie poate fi mai mare decât dorința arzătoare de a te scufunda într-o lume care se regăsește în biblioteca semenului tău? Am trecut prin perioade în care eram singura persoană care citea din grupul meu de prieteni, și mereu când credeam că unei persoane îi va plăcea, îi împrumutam forțat o carte. Uneori nu le-am mai primit înapoi, alteori le-am primit într-o stare nu prea plăcută. Și de-atunci am hotărât că trebuie să existe un pic de înțelegere între mine și persoana căreia îi împrumut o carte.

În primul rând, ce înțelegem noi printr-o carte? Este bineînțeles, o întrebare prostească, pentru că în spatele coperților și a filelor, a cuvintelor tipărite în diferite fonturi și mărimi, se află povești care-ți respiră în spatele creierului și personaje care îți iau mâna inimii și o sărută. Pe scurt, cartea este un lucru sacru, important, și iubit de către persoana care o deține. Asta este ideea de bază care trebuie să o ai în minte atunci când împrumuți o carte, și nu numai: persoana asta ține la acest obiect. Iar eu, ca om, trebuie să am grijă de acest tezaur cultural și emoțional care-mi este dat.

Sigur, accidente se întâmplă. Dar grija de cărți este o idee subiectivă, și depinde de cum se raportează deținătorul la obiectul deținut. Eu de exemplu, sunt probabil o persoană care nu are foarte mare grijă de cărți. Consider că atunci când citesc, trebuie să fie cât mai comod și relaxant pentru mine, chiar dacă asta înseamnă că pleznește cotorul de la carte sau îndoi o pagină. Însemnez citatele și îmi place ca după ce termin o carte, să se vadă că a fost citită. Cartonul puțin răsucit în colțurile cărții, paginile puțin înfoiate, însemnări. Car o carte pe oriunde merg și asta se vede: se înnegrește coperta, se îndoi pagini. Este normal.

Însă bineînțeles, doar pentru că eu așa mă comport cu ce este al meu, asta nu înseamnă că mă comport așa cu tot ce-mi pică în mână. Eu am „trafic” de cărți cu verișoarele mele, ne împrumutăm una alteia cărți, însă ele sunt foarte grijulii cu ce e al lor. Ceea ce, pentru că le respect, mă obligă și pe mine să fiu la fel de grijulie. Deschid mai puțin cartea, ca să nu deteriorez cotorul, sunt mai atentă unde o las și citesc doar acasă.

Este vorba despre un sistem de valori, care însă vine atât cu o persoană, cât și cu lucrurile pe care le deține. Ca orice alt obiect, o carte împrumutată vine cu reguli de folosire, pe care ai face bine să le respecți dacă mai dorești ca experiența să se repete.

În rest, este vorba de respect și despre înțelegere. Eu împrumut cărți, pentru că de cele mai multe ori nu durează mult să le primesc înapoi, și îmi place să am cu cine vorbi despre ceva ce mi-a plăcut. Cât despre cum mă comport cu cărțile mele, pe lângă ce am menționat până acum, cărțile sunt și copilașii mei, deci o să le mângâi sau o să urlu la ele, o să le trântesc, depinzând de ce sentimente trezesc în mine. Cărțile, indiferent cât de minunate, sunt încă simple obiecte și valoarea lor constă în ce este scris în interior și în cum le vezi tu ca cititor, nu în starea în care se găsesc.

În cele din urmă, împrumutul de cărți este un gest intim, prin care îți arăți încrederea pe care o ai în persoana căreia îi împrumuți ceva, și cred că a împrumuta, orice în cele din urmă, poate strânge relațiile între persoane și le poate îmbunătăți, tocmai pentru că este o dovadă a încrederii și o dorință de a împărtăși ceva drag cu altcineva. Și cine va știi să înțeleagă asta, va avea parte de prieteni (atât reali, cât și livrești) de aur.

Bineînțeles, este doar punctul meu vedere. Voi cum vă comportați cu cărțile voastre? Dar cu ale altora? Împrumutați cărți prietenilor?

26.05.2014

Suflete tari de Camil Petrescu



Pentru că a trecut o lună fără ca eu să fi terminat o carte. Într-un atât de groaznic reading slump am intrat, dar cum am mai spus, acum că am mult mai mult timp liber, o să mă repun pe picioare, încet-încet. Dar pentru că mă durea acest lucru, am decis să vorbesc despre o piesă de teatru astăzi, și anume Suflete tari. Cred că intră la BAC, dar nu sunt sigură. Tot ce știu că trebuie să lucrăm pe ea. Deci am împrumutat-o de la bibliotecă și încercat-o.

Nu știu exact ce părere am despre piesa asta de teatru. Nu prea sunt o fană a genului dramatic, prefer să mă duc la teatru și să văd punerea în scenă, decât să mă chinui citind, însă după primele 20 de pagini, am rămas cu așteptări foarte mari de la această piesă.

Nu le-a ajuns. Povestea este destul de banală: iubirea dintre servitor și stăpână. Personajele sunt foarte asemănătoare cu cele din Roșu și negru, a lui Stendhal, și deși opera aceasta este menționată și în piesă, mi s-a părut doar o încercare nereușită de a reproduce puțin din cartea respectivă.

Personajele sunt acceptabile, în marea lor măsură. Mie mi-a păsat doar de stăpână, Ioana pe numele ei, și am adorat-o pentru mândria și puterea ei. Este o femeie puternică, dar încântătoare, cunoscătoare al artelor și istoriei neamului ei, extrem de patriotă și cu simț al dreptății. Andrei este bibliotecarul tatălui ei, tânăr cu un viitor strălucitor, deștept, care însă este înnebunit de iubirea oarbă pe care o are pentru făptura divină a Ioanei.

M-a deranjat faptul că s-a lungit 60 de pagini cu nimicuri, s-au omis probabil cele mai interesante, dacă nu chiar importante, elemente, iar în ultimele 5 pagini totul se duce de râpă într-un mod tare urât și sfârșitul a fost tare dezamăgitor. Înțeleg de ce vine titlul, înțeleg că autorul a vrut să facă ceva sentimental și inspirațional, dar nu cred că i-a ieșit. Văd micile detalii și cum se leagă totul, însă am impresia că dacă ar fi fost o nuvelă, ar fi fost mai reușită.

Sunt dezamăgită, am iubit enorm faptul că s-a început cu o idee bună, speram să văd o poveste de dragoste frumoasă, însă am fost lăsată doar cu așteptări și vise. Consider că se putea și mai bine, însă având în vedere că este un român, mi-a plăcut mai mult decât Caragiale cu bampirii lui, așa că nota este undeva pe la:

2/5

Și fără citate pentru că am împrumutat cartea, deci nu am de unde. Mi-am ieșit din mâna la a scrie recenzii, deși este și teatru, deci teritoriu relativ necunoscut pentru mine. Sunt la jumătate la Declarații de iubire, Doamne ajută să o termin cât de curând, mi-e silă mie de cât mă lălăi cu ea. Voi ce mai faceți? Ce mai citiți? Cum e vremea pe la voi (aici este ba cald, ba frig, de nici  nu știi când e soare și când ploaie)? 

08.05.2014

Despre viitor și grijile vârstei


Cred că fiecare dintre noi a trecut prin asta. Întrebarea Ce o să fac acum? vine fără scăpare la un moment dat în viață, de obicei la adolescență, când începi să te gândești la viitorul tău și la ce vrei să faci. Alegerile de la 18 ani o să-ți formeze următorii 40 de ani din viață. Înfricoșător, nu? Cel puțin eu așa văd treaba. Imediat fac 17 ani și nu știu încotro o să se ducă viața mea. Sunt confuză în mare parte a timpului și oricât aș încerca să găsesc răspunsul la aceste întrebări, mereu mă lovesc de diferite chestiuni și ajung la ideea că nu știu. Bun, și de-aici ce?

Nimeni nu-ți explică clar cum ajungi să-ți faci un viitor. Toată lumea îți spune că ai nevoie de diplome, activități extrașcolare ca să dea bine la un dosar pentru facultate. Bine, dar eu vreau să fac o facultate? Și dacă da, pe mine cine mă ajută să-mi dau seama ce mi se potrivește? Aici cine de ce îți place, dar dacă ce îți place ție nu-ți poate pune pâine pe masă? Sau nu o să te ajute să devii un om „respectat” în societate? Atunci, ce?

Eu consider că-mi pot grupa generația în patru mari categorii: oamenii creativi, care sunt plini de idei noi, inventive și motivația să încerce de câte ori e nevoie, dar să ajungă cei mai buni în domeniul pe care-l aleg, fie pictură, scris sau muzică. Pe urmă urmează oamenii practici și calculați, care știu ce vor încă din clasa I și muncesc cu burta pe carte ca să ajungă acolo. Și grupa a treia, oamenii prezentului, poate grupa pe care sunt cea mai invidioasă; ei nu vor să înțeleagă ce înseamnă consecințe și duc termenul de cea mai frumoasă perioadă a vieții până la un punct unde trezesc invidie în inima celor care nu consideră că trăiesc îndeajuns. Și ultima grupă, cea mai nenorocită, este formată din cei care plutesc în derivă, confuzi și fără nici un indicator ca să le arate unde este cel mai apropiat țărm; de obicei acest gen de oameni nu au făcut mai niciodată ceva pentru ei, au ascultat mai degrabă de sfaturile altora decât de ce și-au dorit, și în momentul în care ei sunt nevoiți să facă alegeri, se blochează.

Eu fac parte din acea ultimă grupă. Mă tot gândesc ce vreau să fac și în ultima vreme am schimbat multe hobby-uri, în speranța că voi găsi unul care să mi se potrivească și pe care să mi-l doresc alături o viață întreagă... sau cel puțin cât voi munci. Am trecut de la scris la desen, de la blogguit la traduceri, de la limbi străine la literatură. Nu m-am oprit nicăieri îndeajuns și încă-mi caut pasiunea în marea asta de hobby-uri. 
De câteva luni în mintea mea tot există această idee de a trăi clipa. Sau cel puțin din a face dintr-o clipă, un moment fericit. Nu am descoperit nici aici secretul, iar gânditul pozitiv nu s-a lipit de mine pentru prea multă vreme niciodată. Mi-am pus întrebarea Dacă mor mâine, eu ce am făcut pentru mine? Niciodată nu mi-am dat un răspuns satisfăcător, așa că încet-încet am încercat să-mi creez o lume în care acest răspuns să existe.

Sunt mai degrabă un om al vorbelor decât al faptelor. Emoțional, sunt blocată într-un trecut și am un complex legat de a mă compara cu oricine de lângă mine și de a mă vedea mai groaznică, bineînțeles. Asta înseamnă că nu prea am încredere în mine și mă gândesc mult prea mult la ce ar crede oamenii pe care vreau să-i fac mândri de orice vreau să fac. Nu este o gândire sănătoasă, mă face să pierd orice moment fericit, pentru că simt că dezamăgesc dacă sunt fericită, și fericirea nu vine din ceea ce ar trebui să fac.
Dacă am realizat ceva, acel ceva este că NU trebuie să fac nimic ca să mulțumesc pe cineva. Singura persoană care o să fie cu mine tot timpul sunt eu însămi și nu am de gând să ajung să mă urăsc, pentru că asta ar duce cel mai probabil la ștreang. Nu cred în ideea de a lăsa ceva în urmă, deși inima mea tânjește după atenție, tocmai din cauza acelui complex cu care am crescut încă de mică copilă. Cel mai important este să faci lucrurile cu satisfacție, pentru satisfacția ta personală. Este îndeajuns doar să trăiești, însă dacă tot o faci, fă-o exact cum vrei tu. 

Așa că iată-mă. Astăzi am 16 ani, 8 luni și 7 zile. Astăzi mă las de japoneză, pentru că nu merită oboseala. Astăzi mănânc trei ciocolăți, pentru că nu trebuie să mă mulțumesc decât pe mine. Astăzi nu o să-mi învăț la franceză, pentru că simpla menționare a acestei limbi mă face să vreau să plâng. Astăzi regret vreuna din aceste decizii? Nu. Mâine o să o fac? Poate. Îmi mai pasă? Unei părți din mine mereu îi va păsa. Dar e vremea să mă pun și pe mine pe primul loc.

O să merg pe ideea de Fuck them all.

Și tot nu știu ce vreau să fac.

06.05.2014

Leapșă uriașă

Mi-am spus inițial că nu o să fac leapșa asta, e prea lungă, nu vreau etc. Acum îmi înghit cuvintele pentru că sunt prea plictisită, și deși mâine am test la fizică și teză la engleză, priviți-mă cum nu îmi pasă deloc și o să răspund la aproximativ 100 de întrebări. Wow. (o să pun un „citește mai mult” să nu frec și mai mult layout-ul blogului)


05.05.2014

Otaku Festival 2014

Chiar voiam ca postarea asta să fie minunată, să-mi torn toate sentimentele pozitive, pasiunea și adorația în ea. Aseară am fost prea obosită ca să o mai scriu și nu am avut răbdare nici cu internetul meu prost. Însă astăzi din păcate oboseala nu prea s-a mai diminuat, am avut cel mai groaznic atac de anxietate din clasa a opta până acum, deci nu știu cât de bine o să-mi iasă postarea asta. Țin să anunț că sunt 80% șanse ca postul ăsta să aibă o grămadă de poze.



Sâmbătă de dimineață m-am trezit la 4 și jumătate. Am ajuns în Brașov pe la 6, m-am întâlnit cu restul grupului (am fost, la dus, 20 cu trenul și încă 4 persoane cu mașina) și în cele din urmă la 6:22 trenul nostru s-a pus în mișcare. Drumul nu a fost cine știe ce, eram toți destul de obosiți. Eu am făcut cu mama brioșe și le-am împărțit și bineînțeles că au fost mult mai multe tipuri de mâncare (de ce aș fi putut eu vorbi, dacă nu de mâncare) și le-am împărțit între noi și eu sincer ador atmosfera asta. Am ajuns destul de târziu în București (10:10, însă știm că măcar e mereu coadă și așa măcar am intrat direct), am luat metroul și după drumul mai avea încă juma de oră de mers pe jos. Slavă Domnului celor care știau drumul!

Bun, eu trebuia să mă întâlnesc cu Lucia (LionheartLucia pe wattpad) și oh Doamne. Ne-am văzut! Și e o minunăție adorabilă! Bineînțeles, eu sunt foarte awkard (țin să-mi cer scuze și celorlalte persoane cu care m-am văzut și față de care am fost o stâncă bâlbâitoare), însă oh Doamne! Era ea! Și eu efectiv tremuram de emoție. Aah. Însă imediat ce m-am văzut înăuntru am intrat în modul „cumpărături” (oh uite, mama, îmi place și mie un fel de shopping). Știam ce voiam pentru că cei de la standul mangashop (X) puseseră o poză pe facebook cu cam ce o să aibă și am văzut OOKAMI KODOMO NO AME TO YUKI!! Care este practic filmul meu preferat din toate tipurile și care are și o adaptare manga. Pe care am avut noroc să o găsesc și pe care mi-am luat-o. Este uriașă, hardcover și s-au meritat toți banii.

Sus e dustcover-ul, volumul 6 din Shingeki no Kyojin, care să ajungă lângă primele 5 pe care le mai am, și cum arată coloana la Ookami Kodomo

Eu ador aleea artiștilor. Îmi place să văd oameni făcând ce le place și încercând din greu să câștige bani prin asta. Eu (și portofelul meu) încerc să-i ajut, adică cumpăr de la fiecare câte ceva. Pentru că până la urmă eu nu pot să fac ce fac ei, deci de ce să nu-i ajut cumva să continue să facă asta? Și eu ador și Shingeki no Kyojin, deci când am văzut cartonașe și postere, a trebuit să am și eu! Am luat un poster cu Levi (într-o uniformă din joc care e superbă- nu am poze pentru că am trimis posterele acasă cu mama, ca să le pună la îndreptat) și două cartonașe, unul cu Eren și unul cu Jean. Iar eu nu prea mă încred în memoria mea, așa că i-am dat cartonaul cu Jean Luciei și am rugat-o să mi-l semneze pe cel cu Eren, ca să am ceva care să ne lege ;w; Lucia e minunată și drăguță și superbă și a făcut conversația să nu pară atât de forțată și m-am simțit bine și am fost fericită și sper că și ea a rămas cu amintiri plăcute în urma întâlnirii noastre *cries*.



Vorbind de aleea artiștilor, și cei talentați de la clubul de manga din Brașov (adică prietenii mei, AM PRIETENI BOȘI) au avut un stand!


Poză luată de pe twitterul lui Kaname

Cosplayeri!!! Nu trebuie să mai spun că cosplayerii invitați din străinate au fost toți minunați (see the picture above if you still do not believe me), anul ăsta au fost o grămadă de surprize plăcute și din partea românilor noștri! Eram atât de mândră și atât de fascinată de toată lumea frumoasă și minunată care era în jurul meu! Am văzut o cosplayeriță care făcea o Fukuwa (vezi Danganronpa) și era atât de drăguță! Am complimentat-o de trei ori și am servit-o și cu o brioșă (ah, sper din tot sufletul că i-a plăcut!) pentru că era atât de adorabilă. Adică cum poți să reziști oamenilor frumoși care mai sunt și drăguți cu tine? Aah, am și o poză cu ea, dar eu arăt groaznic, așa că fața mea e acoperită. Și mai erau și un Clear (vezi Dramatical Murder) splendid și un Inga (vezi UN-GO) reușit și încă o grămadă de alte persoane frumoase, efectiv îmi furau ochii!



Pe urmă am mers la sesiunea meet-and-greet, urmată de concursul de cosplay. Noi (eu și încă două fete care eram mai interesate de cosplay, pentru că restul sunt sigură că nu au rămas atâta timp în sală) am stat în rândul al doilea și la bun-început, Kaname a stat în fața mea!! Hiper-ventilam, eram atât de fericită, puteam să văd textura pielii lui, Doamne. Nu, nu sunt obsedată, am pur și simplu o admirație fără margini pentru persoanele frumoase. Mă simt uneori și vinovată că eu merg, cu fața mea de toate zilele, și vreau să fac poză cu astfel de persoane grozave. Au fost câteva faze foarte drăguțe la sesiune. Kaname era îmbrăcat ca și Eren Jeager (vezi Shingeki no Kyojin) și când li s-a spus să-și prezinte personajul după care fac cosplay, el a zis „Nu cred că personajul meu mai are nevoie de introducere. Eren...” și întinde microfonul și toată sala a vuit a JEAGER deodată. Ah, mi s-a mărit inima în piept. Era atât de drăguț! Reika a fost splendidă ca de obicei, la fel și Lina Lau, pe care le-am mai văzut, dar restul invitaților au fost o surpriză tare plăcută! Peggy era adorabilă, Kaname un drăguț, Astarohime o prințesă și Pugoffka foarte simpatică.
Pe urmă au băgat câteva AMV-uri, programul a cam fost lăsat în urmă, și la concurs, ei au fost în spatele nostru, mă rog mai degrabă sucit capul la stânga și oups. La concurs au fost și oameni buni și oameni mai puțini buni. Și ultima care a intrat pe scenă a fost o Elsa din Frozen și a avut pe fundal melodia Let it go și și Reika și Kaname cântau și toată sala cânta și eram un grup mare de cântăreți care se bucurau de o melodie și a fost drăguț ;w; Câștigătorii nu au fost anunțați în ziua respectivă, pentru că a fost întârziat programul, însă nici nu i-am mai aflat.

Uhm, după nu am mai stat foarte mult și ne-am luat tălpășița, am fost în mall ca să mâncăm. Eu am mâncat tăiței și înghețată cu gust de gumă de mestecat și deși eram morți de oboseală, eram obosiți în sensul de „râdem și dacă zici furnică”. Pe la 10 am plecat, am schimbat metrouri, am mers pe jos cam 5-6 kilometri și am ajuns și la mătușa prietenei unde trebuia să mergem. Era întuneric și eram singuri și nouă, fetelor, ne era cam frică, așa că eu și senpai (nașa mea de la botezul de la școală, o fată din clasa a unsprezecea pe care o iubesc din tot sufletul meu) ne-am luat de mână și nu ne-am mai dat drumul până am ajuns și a fost cea mai drăguță chestie pe care am făcut-o și dacă nu ar fi fost ea, probabil nu m-ar fi dus picioarele până la destinație. Și Doamne, nu cred că picioarele mele au fost mai recunoscătoare pentru un pat vreodată. Mi-am luat, ca o fraieră, teneși noi în picioare, care m-au ros și am o bătătură uriașă în mijlocul tălpii. Plus că am făcut bășici și la mână din cauză că mi s-au stricat mânerele la pungă, și era o pungă de hârtie.

A doua zi m-am trezit la 7, cu încă vreo patru persoane (am fost 14 în total, și m-am simțit atât de prost că mătușa prietenei a fost atât de drăguță cu noi și ne-a pregătit ceai și micul dejun ;w;). Aveau mai mulți câini, însă cu unul am făcut o conexiune spirituală, o chema Maya și era cea mai drăguță creatură!! Am plecat de-acolo pe la ora 11 fără 20, însă am ajuns la timp. Eu voiam să ajung neapărat la workshopul de peruci al Reikăi, din moment ce sunt interesată să fac cosplay, iar peruca mea are nevoie de ceva ajutor, iar cu cât știu mai bine, cu atât șansele să nu o distrug cresc. A fost foarte interesant, am învățat chestii noi și interesante.
Și după ce s-a terminat, toată lumea se grăbea că voia poză cu Reika și atunci am realizat că deși ar fi super să am și eu o poză, nu asta contează cel mai mult. În momentul ăla chiar îmi doream, din toată inima mea, ca Reika să fie fericită și să rămână sănătoasă ca să poată să fac oameni fericiți, așa cum m-a făcut și pe mine, prin simpla ei prezență.


La un moment dat, duminica, invitații au mers în sala de Karaoke și au cântat, au fost superbi, au niște voci tare plăcute și a fost frumos numai să-i vezi cât de fericiți erau. Eu însă nu am stat foarte mult prin preajmă. Mai mult am stat pe jos în fața aulei (aleluia pentru podeaua aia plușată) și am mâncat la cantină (aleluia pentru mâncarea bună) și am făcut câteva cumpărături de ultimă sută de metri, însă care au fost decisive pentru bugetul meu, haha. Am plecat relativ repede și am lăsat cartonașele pentru semnat la o prietenă, pentru că sesiunea de autografe era la 6 seara (a început după 7), oră la care pleca trenul nostru din București. A fost un program tare ciudat, însă mă bucur că tot o să am semnăturile frumoșilor pe pereții mei. Am mers în gară, am mâncat ceva și duși am fost. Am stat 8 într-un compartiment de 5 (la întoarcere, am rămas 10) și am spus povești, am povestit cărți, am făcut schimb de chestii să vedem pe ce au dat banii alții și a fost o atmosferă tare faină. Deși eu eram moartă de oboseală, ai mei când m-au văzut au început să râdă, pentru că aparent nu m-au mai văzut arătând în halul ăla de mumie niciodată. Încă simt oboseala, am fost cu nervii la pământ toată ziua, iar ultimele două ore de la școală și faptul că sunt singură acasă până diseară mi-au rupt și ultima chestie care mă mai ținea normală, așa că am început să plâng pe drum pentru că efectiv nu mai puteam. Nu am fost niciodată mai recunoscătoare pentru un lucru, faptul că am mers două zile la convenție, pentru că este ceva superb și extraordinar, însă oboseala de după e groaznică și eu nici nu sunt cea mai rezistentă persoană la astfel de lucruri. Urmează poze cu aproximativ jumătate din lucrurile pe care am dat bani, pentru că restul sunt fie date în grija mamei, fie am uitat eu să le pun în poze și acum e prea întuneric ca să mai iasă ceva cât de cât bine.

Cam așa arată husa telefonului meu: un sticker Shingeki no Kyojin și un breloc cu Alois (vezi Kuroshitsuji sezonul 2)


3 figurine, 3 insigne, un inel și un breloc

Mi se pare că e o postare cam seacă, starea de spirit nu prea m-a ajutat, dar e mai bine decât nimic pentru cât tam-tam am făcut. Sigur eu o să-mi mai aduc aminte o mulțime de alte lucruri pe parcurs, însă asta e pe moment. Pentru mai multe poze/detalii, căutați #otakufestival pe instagram sau #otaku festival pe tumblr. Și și pe pagina festivalului trebuie să apară cât de curând poze (deși cu netul meu nu o să-mi permit să le văd prea curând). Asta a fost! Jur că mi-a plăcut mai mult decât cum pare în postarea asta. Știu că majoritatea cititorilor mei nu sunt familiarizați cu acest subiect, deci țin să mulțumesc celor ce au ajuns până la capăt. Dacă cineva însă dorește mai multe poze/detalii, să mă caute la adresa de mail: vis_sara_animechu@yahoo.com

02.05.2014

10 cărți care m-au influențat


Bună! Am văzut articolul ăsta (X) și mi s-a părut un subiect interesant, așa că-l voi aborda și eu acum, pentru că oricum nu-mi prea găsesc somnul seara dinaintea unui eveniment important. Nu știu dacă o să fie fix 10 și cu siguranță nu o să fie sub forma unui top, însă mă voi strădui. Și voi veni și cu explicații, pentru că-mi place să vorbesc mult. Înainte să încep pe bune, voiam doar să vă mulțumesc că îmi citiți blogul, m-am simțit atât de apropiată de blogosferă în ultima lună și am simțit căldură și mi-a crescut inima în piept. Deși am avut destul de puține postări în luna aprilie, am vizitat multe bloguri și am fost activă și nu cred că m-am mai simțit atât de mulțumită și mândră de ceva ce am făcut de foarte mult timp. Vă mulțumesc pentru susținere, sunteți minunați!

Acum, prima carte la care mă pot gândi este Eragon, de Christopher Paolini. O serie fantasy care mi se pare că nu prea e cunoscută pe la noi, cu o adaptere groaznică (vă implor nu vă uitați la film, nu am fost vreodată mai dezamăgită) și cu care am o istorie de aproximativ 8 ani. Am cumpărat primele două volume din propria alocație. Adică era o carte cu dragoni!! Cum ar fi putut copilul entuziasmat de clasa a doua să nu-și dorească o astfel de carte? Pe urmă, prin diferite istorisiri amuzante (excursia la Iași din vacanța de vară între clasa a cincea și a șasea, unde nu era deschis nici un muzeu și am vizitat o librărie uriașă în schimb, unde am descoperit al treilea volum și m-am pus în genunchi pentru el) am ajuns să dețin toate volumele. Seria asta are toată copilăria mea în ea, entuziasmul, speranțele, pasiunea. Cum m-a influențat? Mi-a fost în primul rând prietenă, am făcut scene cu personajele în orele mele singuratice, am scris fanfiction-uri (înainte să știu măcar ce sunt) pentru temele la română. Lumea mea a fost umplută de magia din lumea respectivă. Mi-a deschis ochii cu privire la citit, m-a îndemnat să citesc orice mi se pare interesant, pentru că voi fi surprinsă. Îmi este atât de aproape de suflet, ador din toată inima seria aceasta. Fun fact: nu am terminat seria niciodată. Am cumpărat ultimul volum acum doi ani și nu l-am citit niciodată, pentru că am vrut să recitesc toate volumele înainte. Nu am apucat să o fac pentru că mi-e frică că nu o să-mi placă la fel de mult și toată magia copilăriei mele va dispărea. Voi înfrunta această frică la vară, sper.

Finist Șoimanul, basm popular rusesc. Eu o am sub forma unei cărticele extrem de subțiri și vechi, cu multe ilustrații. Memoria mea m-a înșelat, am trăit până acum două săptămâni cu impresia că eu la 7 ani nu știam să citesc, iar mama mi-a zis că știu de la 4. Undeva între, am dus până la capăt acest basm, după care l-am recitit în fiecare seară timp de câteva săptămâni, tocmai pentru că era prima „carte” pe care o terminam. Pe lângă faptul că este prima mea reușită literară, Finist Șoimanul e primul loc de unde am aflat că nu am nevoie de un prinț. Că pot să îl doresc, că pot să îl am, dar nu am nevoie de el ca să fiu puternică, ca să fiu bună, ca să fiu eu. Nu un bărbat o să mă facă, dar împreună o să facem un cuplu de basm. Fetele nu trebuie salvate, se pot salva, și pot salva băieții la rândul lor. Girl power! Și de-asemenea ilustrațiile sunt superbe.

Alchimistul, de Paulo Coehlo. Am primit cartea asta de ziua mea (cred) acum 2-3 ani (cred). Nu știu, datele exacte se amestecă în mintea mea. Dar de ce cartea asta este atât de importantă pentru mine? Sincer, auzisem despre acest autor că e greu de înțeles, așa că am fost reticentă dacă să o încep sau nu. Nu am citit alte cărți, însă aceasta a fost o gură de aer proaspăt pentru mine. Este motivațională, plină de îndemnuri în spatele acțiunilor personajelor și după ce o termini, simți că orice se poate, atâta timp cât știi ce vrei. Iar dacă nu știi, nu e problemă, Universul te va duce unde trebuie să fii. Simpatică, o lectură ușoară, dar care mi-a schimbat percepția în legătură cu mine și ce se întâmplă în jurul meu.

Elevul Dima dintr-a șaptea, de Mihail Drumeș. Cartea care m-a învățat că indiferent cât crezi în ceva și muncești să faci acel ceva realitate, există un preț mare de plătit. Am adorat cartea asta, m-a învățat ce e realitatea dinainte să o gust cu adevărat și m-a învățat că există și finaluri groaznice, dar dureros de frumoase. Când ți se pare că e mai rău, va deveni mai bine, iar dacă nu e bine, așteaptă, că tot o să fie. Superbă și dureroasă.

Fahrenheit 451, de Ray Bradburry. Cunoaștere, cunoaștere, educație, importanța cărților. Ei bine, romanul ăsta are cam tot ce aș putea cere. Vorbește cu inima mea de pasionată de lectură, îmi întinde un scenariu de care să mă asigur că nu mă apropii și-mi spune, printre foc și cuvinte șterse din mintea și de pe buzele oamenilor, cât de importante sunt cărțile, aceste file între două coperte, pentru omenire, și cât de importantă este informația ce se regăsește acolo. Este un îndemn către educație, educație proprie, model pe care l-am urmat și eu.

Călărețul fără cap de Mayne Reid. Uhm, am citit-o acum ceva vreme și nu mai țin minte exact ce se întâmplă, însă este una dintre acele cărți care a rămas cu mine tocmai pentru că știu cât de mult mi-a plăcut când am citit-o prima oară. Pe scurt, pentru mine atunci a avut de toate, mister și aventură, puțină romanță și dramă, îndeajuns încât să o pipereze. Una dintre acele cărți care-ți spun că dragostea învinge orice, dacă iubești ai încredere, și iubirea așteaptă. Iar eu mă transform într-o baltă când există o astfel de portretizare.

Mândrie și prejudecată de Jane Austen. Am mai menționat vreodată cât de mult îmi plac romanele de dragoste? Și cât de mult îmi place perioada despre care scrie Jane Austen? Și că sunt doar o fată fără speranță care-și așteaptă prințul călare pe o țestoată? Nu? Ei bine ați aflat acum. Iubesc romanul ăsta, preferatul meu de la autoarea aceasta din câte am citit. Ador personajele feminine puternice, care știu să se impună în fața oricui. Mr. Darcy este iar o personalitate tare interesantă. Și cum m-a influențat cartea asta? Nu dispera după iubire, dacă ți-e menită, vine ea singură. Prima care m-a încălzit pe dinăuntru cu povestea de dragoste pe care o spune.

Contele de Monte-Cristo de Alexandre Dumas. 4 volume uriașe și o grămadă de lucruri pe care le-am învățat. În special despre răzbunare, despre cum funcționează oamenii și sentimentele. Cartea mea preferată de Alexandre Dumas, are atât de multe lucruri și m-a făcut să-mi schimb părerile legate de atât de multe lucruri! Plus, numai eu știu cât de mult am adorat-o pe Haydee. Sincer, cartea asta m-a făcut să-mi pese de binele altcuiva pentru prima oară, și e vorba de un personaj ficțional!

Am ajuns la opt, nu mai am idei, așa că din păcate (sau din fericire pentru cei dintre voi care s-au plictisit groaznic de toată vorbăraia mea) o să mă opresc aici. Ăsta a fost topul meu, probabil ar mai fi fost, dar mintea mea se cam oprește după 6 după-amiaza, însă a fost tare distractiv să scriu despre asta! Să aveți un weekend fain ~