23.04.2014

Leapșă

Am furat o leapșă de pe blogul lui Bobiță (X), care surprinzător nu are legătură cu lumea cărților, deci să vedem ce o să iasă.

Dacă eram un anotimp eram toamnă.
Dacă eram o lună eram septembrie.
Dacă eram o zi a săptămânii eram joi.
Dacă eram o parte a zilei eram după-amiază.
Dacă eram un animal marin eram un cal marin.
Dacă eram un animal de uscat eram o pisică.
Dacă eram o virtute eram dreptatea.
Dacă eram o planetă eram Saturn.
Dacă eram un lichid eram ceai.
Dacă eram o piatră eram cuarț (pentru că dragoste, de aia)
Dacă eram un metal eram argint.
Dacă eram o pasăre eram un pițigoi.
Dacă eram o plantă eram un cactus.
Dacă eram o stare a vremii eram înnorare.
Dacă eram un instrument muzical eram  un pian.
Dacă eram un sentiment eram gelozia.
Dacă eram un sunet eram sunetul tastaturii.
Dacă eram un cântec eram Let her go.
Dacă eram un film eram Pacific Rim.
Dacă eram un serial eram Pushing daisies.
Dacă eram un oraș eram Veneția.
Dacă eram un gust eram gumă de mestecat ieftină.
Dacă eram o aromă eram dulce/scorțișoară.
Dacă eram o culoare eram gri.
Dacă eram un material eram bumbac.
Dacă eram parte a corpului eram deget.
Dacă eram un drog eram ecstasy (îmi place cum sună).
Dacă eram un accesoriu eram un lănțic
Dacă eram o expresie a feței eram plictisită.
Dacă eram o materie eram română.
Dacă eram un personaj din desene animate eram Saotome Roman (vezi Sket Dance, anime)
Dacă eram un număr eram 23.
Dacă eram o mașină eram ceva la mâna a doua.


Am probleme cu laptopul, mi-am uitat incarcatorul de la telefon acasa, deci nu prea o sa fiu activa. Aveam postul asta in ciorne si an zis ok, de ce sa nu il postez? Scuzati lipsa diacriticelor.

15.04.2014

Cum să pictezi un mort de Sarah Hall


Sau când Sara a zis că nu se mai lasă sucită de o carte, a greșit. Ok, cartea am cumpărat-o de pe libris, când au făcut verișoarele mele comandă și m-au întrebat dacă vreau ceva. Având în vedere că mai mereu sunt reduceri, am zis ok, hai să încerc. Cred că am dat 12, 14 sau 17 lei pe ea. Nu mai știu exact, haha.

Înainte să încep cu recenzia propriu-zisă, să știți că eu, când cumpăr o carte, mă bazez pe ce scrie pe spate, ce pot afla despre ea. Dacă mi se pare îndeajuns de interesantă ideea, dacă are îndeajuns de mult potențial încât să-mi doresc să dau banii pe ea, atunci bine.

Cum să pictezi un mort spune povestea separată a patru personaje, viețile lor având totuși legătură, uneori mai evidentă, alteori aceasta fiind mult mai subtilă. Romanul în sine nu prea are un subiect anume, pur și simplu ne prezintă câteva momente distincte din viețile protagoniștilor.

Îmi place mult stilul de scris. E lin, parcă plutești când citești. Nu știu exact cum să descriu sentimentul, însă pare că acțiunea pur și simplu curge printre pagini. Mi se pare foarte interesant și modul în care stilul de a nara se schimbă, depinzând firul cărui personaj îl urmează. Pur și simplu narațiunea se mulează pe caracterul personajului pe care ni-l prezintă. Și credeți-mă, este dificil să faci asta.

Înainte să vă creați  o părere prea bună despre carte, țin să pun totuși un avertisment. Cartea este crudă și prezintă realitatea așa cum este. Nu există cenzură a limbajului sau a faptelor prezentate, totul este pe față. Este adevărul dur al vieții, întâmplările firești, al naibii de comune, dar care pe unii i-ar putea face să se simtă inconfortabil. Eu nu am probleme cu așa ceva, mi-a plăcut tocmai pentru că a fost o carte atât de umană. Însă aici vorbesc despre înjurături, droguri, sex, moarte. Ca să nu credeți că avertismentul meu e nefondat. Cum am spus, eu nu am probleme cu așa ceva, a dat personalitate cărții și a prezentat-o exact cum trebuia, cu duritatea necesară picturii unui mort.

Personajele mi-au plăcut toate extrem de mult. Poate pentru că erau sincere. Și aici nu e neapărat vorba de personajele principale, și cele secundare au rolul și farmecul lor. Au reușit să mă facă să râd și să sufăr, să-mi fie milă și să-i sprijin, m-au trecut printr-o gamă largă de sentimente. A fost o carte în care nu au existat personaje, ci oameni îmbrăcați în diferite roluri.

Pe mine m-a liniștit cartea asta. A durat destul de mult să o citesc la doar cele aproximativ 300 de pagini pe care le are. Se citește ușor, însă având în vedere că fiecare parte are ceva personal, specific personajului tratat, devine obositor după o vreme să tot sari de la un capitol la altul. Plus că trebuie să fii atent la detalii, pentru că sunt importante. Din păcate eu am făcut și prostia de a citi mai ales seara/noaptea, și eu cum sunt semi-oarbă și acum devine o problemă din ce în ce mai serioasă, am întâlnit dificultăți în a urmări șirul de cuvinte. Ugh pentru miopie.

Una peste alta, mie mi-a plăcut mult cartea, m-a atins cu seriozitatea și m-a pălmuit cu realitatea.

4/5

Dintre toate stările pe care le trăim, singurătatea este, probabil, cea mai prost înțeleasă. Cel ce o alege este socotit drept iresponsabil sau ratat. Pentru cei mai mulți ea trebuie evitată, ca o boală. Când sunt prinși în ea, oamenii văd numeroasele compartimente de nefericire, ca fagurii unei rodii. De ce ne temem cel mai mult? Să nu fim alungați din lume, să nu fim aruncați afară din ea, să nu fim încuiați și uitați undeva?

Sufletul unei flori nu este forma sau culoarea ei, ci parfumul.

Trebuie să aperi imaginația, altfel lumea se va scufunda, asta este sigur.

Și aceasta este esența chestiunii. Toate mecanismele inocente sunt târâte în noroi de experiență. Copiii devin din ce în ce mai puțin translucizi. Straturile de prihană și de suspiciune se îngroașă. Aceasta este legea eliberării de sub vrajă a taților.

Mi s-a spus că animalele nu au rațiune, dar noi, cu rațiunea noastră, suntem cele mai primejdioase animale. Cum altfel s-ar putea explica cruzimea de care dăm dovadă în acest secol?

Danny, negustor ambulant. Danny, cavalerul lucrurilor trecute și lucrate pe comandă.

Știe că există reguli. Dar mai știe și că viața este mai complicată și că dimensiunile minții ei sunt fără sfârșit.

Pentru că oamenilor nu li se poate administra fericirea, la urma urmelor. Trebuie să lupte pentru a o obține, să alerge după ea, să ajungă pe marginea prăpastiei pentru a o atinge. 

Și cam asta a fost. Din nou, aveți grijă dacă doriți să o citiți. Nu o recomand celor care nu sunt familiarizați/nu se simt bine citind astfel de subiecte, pentru că sincer nu vreau să fie considerată ca o carte mai proastă decât este doar din motivul ăsta. Însă data viitoare voi fi mai atentă la ce subiecte se regăsesc într-o carte pe care o cumpăr, pentru că și mama a început să citească cartea asta, și ei bine.. oups.
V-am pupăcit, dragilor. Sper să aveți  o săptămână faină <3 Pe aici ninge din nou ;w;

11.04.2014

Suflete regăsite de Ulrika Jonsson


Cartea aceasta am primit-o ca un cadou de Paște venit mai devreme, de la un vecin de-al meu, fost ambasador, ieșit la pensie, care a început să aibă o slăbiciune pentru fetița de alături de când m-a văzut citind afară, pe bancă. De-a lungul timpului am tot primit diferite cărți, și sunt mereu extrem de recunoscătoare pentru astfel de cadouri.

Suflete regăsite spune povestea rătăcirii și regăsirii a unei întregi familii după ce un membru trece în neființă, brusc și fără nici un avertisment. Împletită cu un trecut tumultos și cu nesiguranța propriei ființe, viața protagoniștilor va fi un carusel de emoții.

Îmi place foarte foarte mult coperta! Puteți spune ce doriți, însă sunt una dintre persoanele care da, judecă o carte după copertă. Ador cum arată, și poate din cauza asta am și început-o imediat. Titlul, tradus mot-a-mot din engleză, ar fi Importanța de a fi Myrtle, însă mi se pare că traducerea în română cuprinde mai în esență acțiunea cărții, pentru că nu este vorba doar de Myrtle.

Este un roman scurt și lejer de citit. Eu am avut ceva dificultăți în a urmări acțiunea, este relativ plictisitor începutul, și cu siguranța publicul dorit ar trebui să fie mai în vârstă. Consider că cineva pe la 40-50 de ani ar gusta mult mai bine cartea decât am făcut-o eu, acum, la 16.

Personajele sunt crema acestei cărți. Toate extrem de interesante, sunt o varietate de temperamente, nici un personaj nu este la fel, și totuși reușesc să se înțeleagă în timp. Sunt efectiv o explozie, este imposibil să nu găsești un personaj cu care să te identifici în cartea asta, pentru că sunt o gamă atât de largă.
Myrtle este cea în jurul căreia se construiește întreaga acțiune, după ce soțul ei, Austin, moare și o lasă singură și incapabilă de a face față și simplului trai de zi cu zi. Însă odată cu moartea lui, secrete sunt aflate, iar viața întregii familii a lui Myrtle este dată peste cap. Myrtle mi-a adus puțin aminte de bunica de la țară, în sensul că este o persoană extrem de bună și înțelegătoare, care nu-și dorește decât liniște. M-am și regăsit în neputința ei, și mai ales în indignarea uneia dintre fiicele ei, care nu a fost acceptată de către tatăl ei, iar acum e prea târziu să mai remedieze situația.

Nu mă așteptam să-mi placă, este greoaie, însă poate și perioada în care mă aflu acum, de nesiguranță și confuzie în legătură cu viitorul meu, mă fac să văd în cartea asta un îndemn pentru a face ce-mi doresc. Pentru că, în spatele încercărilor acestei familii de a se repune pe picioare, cartea îți transmite mesajul să faci ce-ți dorești. Niciodată nu e prea târziu pentru o schimbare și cel mai important este să rămâi fidel propriului sine, înainte de a pune alte persoane înaintea ta. Este un îndemn al vieții, nu ești prea bătrân să faci ce-ți place niciodată, și lucrurile trebuie întotdeauna spuse și clarificate înainte să fie prea târziu, pentru că nimeni nu e pe Pământ pentru o eternitate.

Este o carte scurtă, relaxantă în mare măsură, o recomand în caz că nu aveți altceva de citit și doriți o carte care să nu vă macine prea mult.

3/5

Ceea ce o speria era faptul că nu se putea întoarce, dar nu cunoștea nici drumul înainte.

Ea, una, nu îndrăznea să-și imagineze ce avea să se aleagă de nenumăratele sale speranțe și visuri. Perspectiva era de neconceput.

Nu era o coincidență că obiectul cu care se juca era menit să țină niște lucruri laolaltă. Capătul ascuțit al agrafei o înțepă în deget, așa că, strâmbându-se, îi dădu drumul. Când ateriză pe masă, deformat, nu mai era capabil să țină nimic laolaltă.

Niciodată nu mergi la cumpărături cu un bărbat și niciodată nu te îmbraci pentru un bărbat.Cumperi cu tine însăți pentru tine însăți. E clar?

Nu poți merge decât în două direcții, iar în jos nu e răspunsul corect.

Oare asta face timpul? Ne dă curaj?


Voi ce ați mai făcut, dragilor? La mine a nins mai bine de 24 de ore încontinuu, s-a oprit cam acum o oră-două. Și deși a nins mult, nu s-a pus, mai e puțină pe copaci și pe acoperiș, dar pe jos e doar o mocirleală totală, cum s-ar spune pe aici. Adică nu am parte de vremea frumoasă pe care o sperasem pentru vacanța dinainte de Paște, mai ales că este sărbătoarea mea preferată. Eu sunt foarte calmă în ultima vreme. Mereu mi s-a zis să fiu mai tolerantă și să las de la mine, dar sincer nu-mi aduc aminte de un moment în care nu am fost așa. Adică sigur, judec aspru când cineva face un pas greșit și mă supăr repede, devin țâfnoasă, dar nu am mai urlat și nu am mai distrus nimic de mai bine de jumătate de an, și eu simt schimbarea. Poate este și tristețea, care a devenit sentimentul general pe care-mi construiesc viața acum, care mă lasă liniștită, dar nu prea am nimic de comentat, pentru că-mi place să mă simt așa relaxată și mulțumită cu mine.
Și eu una sper că o să ajungem să ne mutăm cât de curând, deși slabe șanse. A fost doar o discuție fugară în familie, dar situația e mult mai complicată. Eu doar vreau o cameră luminoasă (voi cei cu camere luminoase care vreți unele întunecoase, nu este recomandat- eu nu am ferestre în exterior la camera mea și nu pot face nimic în ea afară de dormit!) și simt că dacă mi-aș împacheta toată viața și m-aș dezlega de locul unde am fost pentru o viață întreagă, ar fi un nou început. În același timp vreau să mă vopsesc turcoaz sau liliac. Ah, uneori e bine să mă ignorați. Am făcut un rant la sfârșit mai lung decât recenzia în sine, dar nu am vrut o postare separată, scuzați. Simt groaznic nevoia să mă descarc.
Până data viitoare, aveți grijă de voi! <3

09.04.2014

Obiceiuri livrești

Leapșă pe care am furat-o de pe blogul acesta (X) pentru că hei, uite, am schimbat aspectul blogului, și încerc să atrag lumea printr-o postare. Glumesc (sau nu chiar). Cred că marea majoritate a persoanelor deja au leapșa asta, însă dacă nu, și vă place, simțiți-vă liberi să o faceți!

1. Ai vreun loc preferat în casă în care citești?
Biroul meu, pe canapea, cu pătura în cap și o pernă în brațe.

2. Semne de carte sau o hârtiuță oarecare?
Semne de carte, acompaniate uneori de hârtie pe care scriu citate în caz că nu e cartea mea.

3. Poți să te oprești din citit brusc sau trebuie să termini pagina/capitolul?
Sunt forțată de împrejurimi să mă opresc brusc din citit cam 99% din timp, dar de obicei încerc să termin măcar propoziția (deși reiau cam jumătate de pagină când mă reapuc, oricum).

4. Mănânci sau bei în timp ce citești?
Pot să o fac, dar de obicei prefer să nu. Uneori ronțăi sărățele sau mestec gumă, dar am renunțat la ciocolată și prăjituri pentru că mai mult decât des murdăream paginile.

5. Poți să citești în timp ce te uiți la TV sau asculți muzică?
Pot să citesc în clasă, în pauză, ceea ce e de vreo 5 ori mai rău decât televizorul sau muzica. Sunt în stare să citesc cam în orice condiții, și a devenit obligatoriu să ascult muzică în timp ce citesc, pentru că altfel simt că-mi țiuie urechile.

6. Citești cărțile pe rând sau mai multe simultan?
Niciodată nu am doar o singură carte începută, pur și simplu mă simt prea goală. Dacă mă plictisesc de cartea pe care o citesc, eu la cine mă duc? Deci de obicei, am cel puțin 2 cărți pe care le citesc simultan.

7. Citești doar acasă sau peste tot?
Acasă e locul unde citesc cel mai rar, defapt. De obicei stau la laptop și așa se scurge ziua, așa că în mare compensez la școală, unde citesc cam 100 de pagini într-o zi. În zile când am chef sau nevoia cere, pot să citesc și în autobuz, și am exersat de câteva ori și cititul în mers.

8. Citești cu voce tare sau în gând?
În gând și nu am nimic cu persoanele care citesc tare, dar nu suport persoanele care mormăie/șușotesc.

9. Sari pagini?
Paragrafe, da. Pagini niciodată. Sau poate că s-a întâmplat o singură dată, când am recitit „Moara cu noroc” și eram în criză de timp, haha.

10. Scrii pe cărți?
Însemnez citate, deci practic doar trag niște linii. De asemenea, nu sunt nici genul care să sufere dacă o carte este deschisă mai mult, are cotorul desfăcut sau este însemată, pentru că toate aceste lucruri îi dau personalitate. Plus, ador să repar cărți. Cărțile mele în general arată bine, ca noi unele, doar că sunt însemnate. Înainte puneam bilețele, dar ajungeau pierdute după ce pasam cartea mamei sau bunicii, așa că am trecut pe ceva mai durabil.


P.S: Momentan citesc „Suflete regăsite”, sper să vin cu recenzia în seara asta sau mâine.

07.04.2014

The Other Boleyn Girl


Brașovul e în floare și corcodușii s-au scuturat de floare, lucru care-mi aduce aminte de trecerea poate, uneori, prea rapidă a timpului. Așa a venit și această săptămână altfel, în care clasa noastră are câteva activități drăguțe, și probabil că voi vorbi și de zilele următoare. Oricum, eu sunt singură acasă, colega mea de cameră nu vine deloc săptămâna asta (eu mă întorc miercuri) așa că ce mod mai plăcut de a petrece timpul aș fi găsit dacă nu scriind o postare?

Astăzi am văzut filmul „The Other Boleyn Girl”, un film istoric care spune povestea de dragoste, dar plină de intrigi și schimbări, ale lui Henry al VII-lea, fascinat în egală măsură, dar în etape diferite, de surorile Boleyn.

Mie mi s-a părut un film bun. Eu și tind să trăiesc filmele, foarte mult chiar, și acest film nu a fost o excepție, mai ales pentru că eram curioasă și îmi place și epoca respectivă. Am decis de la început care dintre surori îmi place cel mai mult, și m-am ținut strâns de această decizie. Poate și pentru că seamănă cu mine și îi înțeleg disperarea de a fi trădată de cei în care avea încredere, fiind umilită și dată la o parte, folosită doar ca unealtă și ultimă alegere. Am înțeles-o și am iubit-o și i-am plâns soarta.

Actorii mi-au plăcut foarte mult. Natalie Portman, Scarlett Johansson. Și-au făcut treaba, iar după ce am terminat filmul, m-am simțit parcă puțin mai mult regină, de parcă aș fi avut și eu acea demnitate regală.

Nu este neapărat o poveste de dragoste. Este istorică, însă urmează intrigile mai puțin cunoscute din viața regelui, bazându-se pe sentimentele oamenilor și la ceea ce duc acestea. Este somptuoasă, dar în același timp arată că și cei de sânge albastru sunt doar oameni, iar greșelile sunt normale. A fost o experiență plăcută, eu nu prea am vizionat astfel de filme la viața mea, însă cred că de-acum înainte voi fi mai deschisă.

Mi-a plăcut mult și finalul, un fel de epilog de după epilog, clarificare a istoriei ce a rămas în spatele familiei Boleyn. A fost o lecție despre ambiție, despre determinare și trădare, durere și dorință, toate lucrurile care s-ar dori ascunse de ochii poporului în cazul unui rege, acum date pe față. Recunosc că am urât multe personaje, prea dintr-un topor hotărârile lor, prea schimbători, prea fără să se gândească la consecințe luau deciziile.

Cred că asta a fost, am impresia că nu prea am reușit să spun eu prea multe aici, însă mi-e greu să-mi fac ordine în idei și să vă feresc de spoilere, deci voi lăsa așa. Dacă veți dori vreodată să vedeți un film istoric, eu vi-l recomand, mi-a plăcut mult mai mult decât aș fi sperat și chiar am înjurat/lăudat personajele pe parcursul filmului, iar la sfârșit am și vărsat câteva lacrimi.

06.04.2014

The Night Circus de Erin Morgenstern




Nici nu știu exact cum să încep, dar voi încerca să-mi aranjez ideile. De carte am dat prima dată în Auchan, și mi s-a părut interesantă coperta (era cea a ediției în română, cu mâna care ține un circ și care mie nu-mi place la fel de mult ca aceasta a ediției în engleză pe care o și am), așa că am citit spatele, unde erau câteva păreri de la cine știe ce publicații străine faimoase. Ce mi-a atras atenția a fost „Dacă vrei să citești o singură carte anul ăsta, Circul Nopții să fie”, frază care m-a făcut curioasă (pentru că da, atât de ușor influențabilă sunt). Am început să o citesc în magazin, am citit 2 pagini, am știut că o vreau. Nu am putut-o avea pe moment, așa că am citit 30 de pagini în magazin. Dar cartea în sine, ideea m-a bântuit, și două zile mai târziu, dădeam comandă pe net să mi-o primesc în engleză. Pentru că am vrut să o citesc în limba mamă, să mă sucească atât de tare cartea, în limba ei.

Circul apare pe neașteptate, și este deschis doar noaptea... Dacă m-ar pune cineva să-i spun despre ce e cartea, aș răspunde simplu „magie”. Nu cred că s-ar putea găsi cuvinte îndeajuns de potrivite să exprime cât de multe lucruri se întâmplă de fapt în cartea asta și cum funcționează întregul plot. Așa că va trebui să o las învăluită în mister, și să zic doar că este o carte magică, despre magie.

Cartea este superbă, minunată, perfectă. Toate adjectivele de acest gen pălesc în comparație cu ce este de fapt Circul nopții. Este mult, mult prea multe. Este mirosul dulce de vată de zahăr, caramel, este entuziasmul primei vizite la circ, este frumusețea imaginației, este importanța învățăturilor, este prietenie și dragoste și mult, mult mai multe lucruri.

Începând cu coperta, continuând cu paginile înstelate care delimitează părțile cărții, încheind cu modul în care literele ies în relief pe copertă, la fel ca și siluetele personajelor, cartea în sine, ca și obiect, ajută la formarea poveștii. Autoarea spune că orice scrie este un basm în felul lui, și nu știu dacă am mai fost așa de fermecată de un „basm” vreodată.

Este o carte încântătoare. Te atrage de la prima frază, și te ține datorită ideii și personajelor, dar și a stilului de scris. Perspectivele narative se schimbă la fiecare capitol, și deși inițial pare că nu are nici un sens, totul este legat și au un punct comun: circul (și poate și visele). Stilul de scris m-a cucerit, adorabil și dulce, punând accent pe detalii, pare că spune povestea prin prisma detaliilor, decât punând accent prea mult pe povestea în sine, dar în același timp drumul personajelor merge tot înainte. Mi-a plăcut foarte mult, poate și pentru că face totul să pară mai viu și mai magic.

Personajele sunt toate extrem de interesante, cu personalități bine individualizate, și deși ți-ai dori în unele cazuri, pur și simplu nu poți urî personajele care-și întind inima în fața ta. Sunt oameni, chiar dacă cuprinși de farmecul circului, toți sunt umani și suferă și se bucură și nu poți decât să faci și tu același lucru odată cu ei. Mi-am dorit să am talent la desen, ca să pot imortaliza toate momentele interesante care mi-au plăcut din carte, dar tot ce am putut face a fost să le însemn, trăind cu amintirea lor în minte și în suflet.

Nu cred că am mai întâlnit de mult o carte care să-mi atingă sufletul în acest fel și să mă facă să cred în realitatea celor transpuse pe hârtie. Cât am citit Circul nopții, am simțit că magia e reală, că îmi doresc să vizitez și eu acest circ ideal și îmi doresc să simt și eu un pic din miracolele pe care le are de oferit. Le cirque des reves, Circul viselor, transformă majoritatea vizitatorilor care trăiesc cu inima tânjind după circ chiar și după ce pleacă, în reveurs, visătorii ce caută circul și se găsesc unii pe alții după eșarfa roșie și costumele negre pe care le poartă (probabil nu voi scăpa de acest gen de îmbrăcăminte o vreme).

M-a marcat. Nu neapărat în sensul că m-a sucit, pentru că am tot fost așa în ultima vreme, însă m-a făcut fericită, liniștită, entuziasmată și cu o nostalgie apăsătoare în capul pieptului. E prima care de foarte mult timp în care mi-aș fi dorit să trăiesc, mi-aș fi dorit să fiu acolo, să trăiesc toate acele lucruri, să simt tot ce simt și acele personaje. M-a lăsat goală pe dinăuntru, de parcă a dispărut circul din orașul meu, și nu-l voi mai revedea niciodată.

Nici nu o să am vreodată cuvinte să spun cât de mult îmi place și o recomand oricui!!! Chiar vă rog, citiți-o, sunt sigură că vă va fermeca, iar scorul meu este, fără pic de îndoială, următorul:

5/5



People see what they wish to see. And in most cases, what they are told to see.

He does hesitate, just for a moment, but he knows he will hate himself later if he doesn't at least try, no matter what might happen after.

"Follow your dreams, Bailey. Be they Harvard or something else entirely. No matter what that father of yours says, or how loudly he might say it. He forgets that he was someone's dreams once, himself."

He reads histories and mythologies and fairy tales, wondering why it seems that only girls are ever swept away from their mundane lives on farms by knights or princes or wolves. It strikes him as unfair to not have the same fanciful opportunity himself. And he is not in the position to do any rescuing of his own.

It almost contradicts itself. It's as if there is love and loss at the same time, together in a kind of beautiful pain.

Secrets have power. And that power diminishes when they are shared, so they are best kept and kept well. Sharing secrets, real secrets, important ones, with even one other person, will change them. Magic is secret and secrets are magic, after all.

I do not mourn the loss of my sister because she will always be with me, in my heart. I do not see as well without her. I do not hear as well without her. I do not feel as well without her. I would be better without a hand of a leg than without my sister. Then at least she would be here to mock my appearance and claim to be the pretty one for a change. We have all lost her, but I have lost a part of myself as well.

"Do you remember all your audiences?"
"Not all of them. But I remember the people who look at me the way you do."
"What way might that be?"
"As though they cannot decide if they are afraid of me or they want to kiss me."
"I am not afraid of you."

They stand entwined but not touching, their heads tilted toward each other. Lips frozen in the moment before (or after) the kiss.

"It is destroying me that I cannot ask you to dance."
"Then you are far too easy destructible."

"Am I close enough for your illusion?"
"If I say no, will you come closer?"

Staying here won't make me happy. It will make you happy because you are insipid and boring, and an insipid, boring life is enough for you. It's not enough for me. It will never be enough for me. So I'm leaving.

I am tired of trying to hold things together that cannot be held. I am tired of denying myself what I want for fear of breaking things I cannot fix. They will break no matter what we do.

You cannot stop things. You can only be prepared for them to happen.

"You ask a lot of questions."
"You don't answer very many of them."

They think it simple to pit any two people against each other. It is never simple. The other person becomes how you define your life, how you define yourself. They become as necessary as breathing. Then they expect the victor to continue on without that. It would be like pullin twins apart and expecting them to be the same. They would be whole but not complete. 

The breaking is the easy part. The pulling back together is the problem.

For a moment, he looks so young that she can see the boy he was, years before she met him, when they were already connected but still so far apart.

You're in the right place at the right time, and you care enough to do what needs to be done. Sometimes that's enough.

Before you leave, the fortune-teller remind you that the future is never set in stone.

Magic. This is not magic. This is the way the world is, only very few people take the time to stop and note it. Look around you. Not a one of them even has an inkling of the things that are possible in this world, and what's worse is that none of them would listen if you attempted to enlighten them.

"Nothing but a dreamer, longing for something he does not even understand."
"I don't think there's anything wrong with being a dreamer."
"There is not. But dreams have ways of turning into nightmares."

Multe citate, ca să-mi pot exprima dragostea îndeajuns pentru cartea aceasta, care a ajuns una din preferatele mele. 



04.04.2014

De ce (nu) mai citim?



Cel mai probabil v-ați săturat de mine și de faptul că vorbesc atât de mult despre atât de multe, și în mare parte nu prea am sens, însă eu sper că încă există persoane interesate să afle părerile mele.

În mare există problema aceasta în general, de ce nu mai citește lumea? Ei bine, lumea ar citi, dacă ar ști ce și cum. Oamenii trebuie să fie împinși de la spate, să aibă un imbold, însă din păcate în România nu se mai promovează cultura în general, literatura în special. Deși încă vezi afișe cu piese de teatru și diferite concerte, rar se găsește acest tip de promovare și pentru o carte. Aparent, cultura noastră este în paragină, și deși în America serii de care nu am auzit niciodată sunt extrem de populare, pentru că și autorii lor sunt promovați, la noi nu există așa ceva. Literatura română este un domeniu underground și necunoscut multor cititori, în general din cauza ideii greșite că literatura română este cea groaznică și învechită de la școală - greșit!

Totuși, știu asta din experiențele pe care le-am avut cu multe persoane, că gustul pentru lectură trebuie cultivat, iar această treabă începe cu părinții, continuând cu profesorii. Cunosc persoane care se strâmbă când intră într-o librărie, și într-un fel îi înțeleg, pentru că până la urmă sunt multe și plictisitoare printre ele, iar din păcate cititul este un hobby ce cere timp și dedicație, poate ceva prea mult pentru societatea rapidă în care trăim.

Legat de cultivarea pasiunii pentru citit, în cazul meu este o problemă ce a fost moștenită din familie. Nu l-am văzut în viața mea pe tata cu o carte în mână, însă el mereu mi-a spus să citesc. Am citit, la început cărți prea groaznice și prea plictisitoare, cărți pe care nu le-am terminat, sau le-am dus la bun sfârșit de gura altora, cărți care mi-au trebuit la școală, cărți pe care le-am găsit din întâmplare. Nu am fost niciodată, și probabil nici nu voi fi, o cititoare constantă. La mine ține totul de chef, nu mă pot forța, iar acesta este un lucru grav, pentru că trece mult prea mult timp până să mă apuc iar. Dar important este să mai fie dorința de a te reapuca, chiar dacă ai gustat și câteva cărți mai „amare”.

Părinții și profesorii trebuie să ne arate drumul spre cărți care să ne placă, ca mai târziu să le căutăm noi. Credeți-mă, ca și copil, nu există persoană mofturoasă pe lectură, și dacă există și o amenințare, fii sigur că lectura va fi dusă la bun sfârșit. Nu există un imbold în mass-media și societatea noastră? Să fie cei de-aproape acel simbol, deoarece contează.

Și totuși, când ești obligat să citești, de către profesori amenințători, este cam greu să există plăcere în lectură. Este, însă important este să se realizeze ce e și bun la o carte, pentru că niciodată nu o să există o lectură degeaba, fără rost, și atâta timp cât citești „orice îți pică în mână”, vei ieși de fiecare dată mai câștigat.

Motivul cel mai important pentru care nu se mai citește, cred că este lipsa cunoașterii și lipsa promovării. Nu se știe la ce să te aștepți, iar acum dacă citești, ești deja prost (aparent tot tu ești prostul), pentru că „cum poți, mă, citi atât? eu aș muri în locul tău”. Noroc că nu este, nu? Încă nu ne dorim moartea cuiva. Însă cred că dacă ar exista toleranță și curiozitate, totul ar fi mai bine.

Există atât de multe subiecte care ar putea fi interesante, lumi care te-ar putea fascina, personaje care ți-ar putea schimba viața, însă pentru asta este nevoie să deschizi o carte, nu să o folosești drept masă pentru cana de cafea.

Și de ce mai sunt și oameni care citesc? Pentru că au îndrăznit să se uite în filele cărților, ei sunt cutezătorii ce au căutat, au călătorit și au aflat, în cele din urmă, cea mai de preț comoară: cunoașterea.

03.04.2014

Claymore



Sau momentul inevitabil în care trebuia să vorbesc pe blog, în detaliu, și despre o manga. Îmi place să cred că o să mai fie persoane interesate și de recenzia asta, chiar dacă vine dintr-un mediu mai puțin cunoscut, și este un format prea puțin cunoscut pe la noi -graphic novel- (care îmi aduce aminte de o întâmplare drăguță din tren, când mă întorceam de la Baia Mare, unde fusesem la niște rude, iar eu citeam Solanin, altă manga despre care voi vorbi la un moment dat, și o doamnă citea de-asemenea un graphic novel cu niște pisici, fiind un mod amuzant de a ilustra dictatura lui Hitler și nazismul/comunismul, dictaturile în general, și am avut o scurtă discuție cu ea și mi s-a părut tare drăguț că deși, contextul în care citeam era total diferit, am ajuns să avem o conversație doar pentru că ambele aveam benzi desenate). Problema principală ar fi faptul că, dacă ai o manga în mână, o începi de la sfârșit, și se citește de la dreapta la stânga (acesta fiind cazul și pe internet), deci multor persoane li se pare straniu să citească așa ceva. Însă sper că încă vor exista persoane interesante, pentru că de cele mai multe ori, manga și anime au povești foarte interesante de spus, dacă li se acordă șansa.

Ok, manga aceasta am citit-o în vacanța dintre semestre, 150+ capitole în trei zile. Am citit încontinuu, pentru că atât de mult mi-a plăcut ideea. Sigur, nu prea mult romantism și cu siguranță nu genul pe care-l citesc eu în general, însă a fost atât de captivantă și interesantă, că nu m-am putut opri.

Deci, în această lume portretizată aici, oamenii coexistă cu niște monștri numiți yoma. Aceste creaturi demonice se hrănesc cu intestinele oamenilor și pot intra printre oameni transformându-se în cei care le-au căzut pradă. Ca o forță potrivnică lor, au fost create de către o organizație misterioase, vrăjitoarele cu ochi argintii, sau claymore, fete ce sunt jumătate oameni, jumătate yoma. Deși detestate de societate, oamenii au nevoie de ele pentru a scăpa de monștrii ce-i amenință.
Povestea începe cu un tânăr băiat, Raki, care pierde totul într-un atac al unui yoma, și cu un claymore, Clare, care îl „adoptă”. Pe parcursul seriei, cei doi evoluează și sunt nevoiți să treacă prin nenumărate greutăți, cunoscând secrete care ar fi rămas mai bine nedezvăluite și întâlnind inamici prea puternici, dar și prieteni și camarazi de încredere.

Mi-a plăcut atât, atât de mult! Nici nu știu exact cu ce să încep, pentru că nu cred că a rămas o parte care să nu-mi fi plăcut. Deși trăiesc într-o societate nesigură, indiferent că sunt oameni, claymore sau monștri, fiecare personaj este totuși uman, se păstrează trăsături umane și nu există putere ieșită din control. Totul se câștigă prin antrenament și nereușite. Nimic nu rămâne neexplicat (de exemplu, undeva pe la capitolul 20, Clare este bandajată peste haine, iar abia pe la capitolul 108 sau prin apropiere, se spune de ce), nimic nu e exagerat, iar autorul știe să-și facă personajele plăcute.



Acești claymori (o să folosesc o variantă românizată, mă simt ciudat să scriu despre plural folosind formă de singular și claymores e peste mână) sunt extrem de interesanți, au un spirit de camaderie între ele, chiar dacă nu se cunosc, simplul fapt că au trecut prin aceleași suferințe, le aduc mai aproape, și au un simț al onoarei puternic, nici o datorie nerămânând neplătită.

Îmi place modul în care evoluează personajele, cum fiecare are propriul mod de gândire și oricum se ajunge la o greșeală și cum până și cei mai puternici cad din neatenție și e un fel de ciclu normal, natural.

Însă mie cel mai mult mi-au plăcut monștri, îmi pare rău. În special cei evoluați, pentru că deși fac fapte hidoase, și recunosc că unele scene nu sunt de stomacul tuturor, sunt totuși atât de frumoși și dureros de umani. Acum vorbesc de cei evoluați; ei sunt în stare chiar să dezvolte un fel de sentimente față de cei din jur, fie ei oameni sau tot monștri. Încep să se „joace” de-a familia, iar unii chiar mor cu dorința să mai fi petrecut mai mult timp de cei apropiați. Și sunt în stare și să facă sacrificii pentru a-i salva pe cei dragi, sau chiar își dau și ultima fărâmă de conștiință pentru a se răzbuna. Acțiunile lor sunt dictate de lăcomie, dorința de a avea mai mult, ceea ce practic ni se aplică și nouă acum, și chiar și-așa, nu pot trăi singuri.

Nu știu ce să mai zic, recunosc că e genul acela de poveste pe care nu l-am mai încercat de la 10-11 ani, pe când citeam literatură fantastică/istorică, cu bătălii și soldați și regi și regine, și nu mă așteptam să mă captiveze atât de mult. Poveste interesantă, foarte bine realizată, și o grafică bună. În cazul meu, a avut tot ce mi-aș fi putut dori și m-a ținut mereu cu sufletul la gură, așteptând să văd ce se mai întâmplă. A ajuns printre preferatele mele, iar dacă voi avea vreodată ocazia,sigur îmi voi și cumpăra câteva volume (din păcate sunt mult prea multe pentru ce poate bugetul meu la momentul actual).

10/10

Miracles aren't meant to be wished for, they are meant to be created by our own power.

Even if your remaining life isn't going to be that long, use the time to laugh and cry as much as you want. Each and every one of those memories will give meaning to your having been alive.


Pentru mai multe postări din manga, vizitați acest link (X). Mulțumesc că ați ajuns până aici, și o săptămână plăcută, ce a mai rămas din ea! ~

01.04.2014

În care Sara vorbește mult și fără sens

Însă sper că nu și prost. Nu știu exact ce subiecte vreau să ating, sunt la fel de schimbătoare ca și electricitatea în timpul unei furtuni. Recunosc, de vineri nu am mai citit nimic ca lumea, pentru că atunci când mă încăpățânez, sunt de nemișcat din decizia pe care am făcut-o. Vineri mi-a fost confiscată cartea, cum am mai zis, pentru că CITEAM la ȘCOALĂ. Adică ei îmi îndrugă prostii, și se așteaptă să fiu atentă. Îmi confiscă cartea, pentru că dacă nu ne educă ei, nu mă pot educa nici singură. Și după, când vreau să vorbesc, sunt întreruptă pentru că „vorbesc prea mult, doar o frază pe persoană”. Ah, da? Bine. Bineînțeles, după ce două zile la rând am tunat și am fulgerat, iar casa mea a fost un ring de război și gura mea aeroport de blesteme, m-am mai calmat și am hotărât că nu voi atinge alte cărți, până primesc The night circus, pe care am adorat-o din primele pagini și pe care o iubesc în acest moment. Azi am avut religie, cu doamna profesoară, și aparent cartea mea e la doamna dirigintă. După ce mi-am făcut curaj să vorbesc cu diriginta, am aflat că a mea carte este pusă sub cheie, iar cheia nu e la școală. Aproape am plâns de ciudă. Putea să-mi ia oricare altă carte, dar nu tocmai aia frate, care-mi plăcea atât de mult că și de-aș fi fost pe moarte, tot aș fi trăit îndeajuns să o termin de citit.

Deci sunt extrem de dezamăgită de sistemul nostru educațional, și deși înainte ziceam că o să fac o facultate, acum sunt sigură că nu o să se întâmple, și s-ar putea să scad gradul până la cele zece clase obligatorii, doar pentru a nu mai fi nevoită să suport tot ce se petrece la școală. Nu știu, pentru mine e un chin, dacă nu am o carte sau căști, mă iau la ceartă cu cineva din cauza gălăgiei și iau 4 tipuri de pastile ca să trec peste zi fără să clachez. Wow, way to go, educational system.

Continuând totuși pe un ton mai vesel, am revenit pe wattpad și la un fel de scris zilnic și sunt fericită. Veselă chiar, pentru că acum am forțe noi și speranțe înalte și lumea e prietenoasă și drăguță, și pentru o perioadă atât de lungă am uitat și părțile bune ale acestui site. Deși încă nu îndrăznesc să mă reapuc de scris povești pe capitole, am câteva povestioare amărâte și scurte. Știu că poate sună ciudat și tâmpit, dar mă simt de parcă inima mea a mai fost întregită cu încă o bucățică.

Între timp, încerc să-mi mai descopăr diferite hobby-uri. Încerc să fac mici proiecte do it yourself, și deși încă nu am motivația necesară să mă duc să caut lucrurile necesare, sper ca săptămâna viitoare, când timpul permite, să fac ceva (nu vă încredeți prea mult în vorbele mele). Momentan strâng bani pentru Otaku, care este într-o lună!!! Wow, ce repede a zburat timpul. Abia aștept să mă reîntâlnesc cu adorabilii mei și să fangirluim împreună din cauza (datorită e mai bine) persoanelor perfecte și seriilor mele preferate.
Legat de hobby-uri, am descoperit pasiunea pentru plante. Am încercat prin clasa a șaptea să cresc un bonsai (am început și eu cu o plantă atât de greu de întreținut), pe care încă îl mai am, la fel de uscat ca acum doi ani, după ce nu l-am udat destul. Fail uriaș. Acum, cum probabil știți, am început cu un cactus, de care sunt tare mândră, și mama mi-a dat în grijă și una din florile ei, pentru că m-a văzut interesată.

Apropo de asta! Revin puțin la școală, ca să dezvolt și ideea de prietenie. Găsisem un citat interesant pe tumblr care spunea „Once you finish high school, you will realize you've been friends with some people only because you saw them 5 days per week”, sau ceva pe-acolo, reproducere din memorie. Eu nu am avut o experiență prea drăguță în generală, iar dacă e să comparăm, la liceu e muult mai bine. Însă cumva, tot nu pot să scap de impresia că dacă nu aș fi, nu ar exista nici o diferență, pentru că nu sunt o persoană demnă de ținut minte, nu mă impun, nu intru în grupuri de oameni. Adică vorbesc cu oricine mă întreabă ceva sau inițiază o conversație, însă eu nu mă duc la nimeni. Trăiesc după ideea de „Nu te deranjez, nu mă deranja nici tu”, și am impresia că orice aș face, deranjez lumea. Deci practic eu sunt acolo, aia 1 de e în plus, de e nicăieri și peste tot, și mai e și ratată pe deasupra. Și deși mă înțeleg mult mai bine decât obișnuiam cu noua colegă de bancă (am ajuns cu ea în urma unui aranjament al dirigintei și ideile preconcepute au fost spulberate), tot doar sunt, până și pentru ea, 10 cm distanță între noi.
Poate din această cauză am și preferat mereu internetul, cu timpul ai mei au renunțat să-mi mai pună restricții de timp, și astfel am ajuns să cunosc oameni și să clădesc prietenii prin internet. Ceea ce nu mă deranjează deloc, sunt recunoscătoare, pentru că majoritatea sunt atât de interesanți și prietenoși că uneori mă întreb cum de le place să vorbească cu mine. Au existat cazuri în care m-am și întâlnit cu persoane pe care le-am cunoscut astfel (până acum s-a întâmplat de 6-7 ori) și doar pentru că vorbim prin chaturi și telefon, nu înseamnă că sentimentele sunt mai puțin adevărate.
Eu pun enorm de mult suflet în relațiile pe care le am, mă atașez repede, însă și las de la mine (astea sunt singurele ocazii în care se și întâmplă asta, pentru că sunt, din păcate, și extrem de orgolioasă uneori) și totuși, ajuns să țin la persoane mult prea tare și să le iubesc. Pentru mine iubirea e iubire, și o împart și cu familie, și cu prieteni, și cu persoane necunoscute, și cu animale și și cu cărți și cu orice, pentru că pot și oricine merită.

Nu știu ce am zis, am impresia că e așa stupid și poate când o să recitesc o să-mi dau palme și o să șterg postul ăsta, până atunci, bye bye și o săptămână frumoasă vă doresc!