29.03.2014

Flori pentru Algernon de Daniel Keyes


Sunt atât de atentă, încât îmi puteți vedea și piciorul în poză, oups. Îmi pare rău pentru asta, mai ales că nu am avut bunăvoința să port șosete la momentul respectiv. Și da, știu că oja mea este un roz mult prea aprins, dar era singura pe care o aveam acasă. Cum vineri, penultima oră, The night circus mi-a fost confiscată de profesoara de religie (doar pentru că nu eram atentă la un filmuleț despre educația sexuală care spunea că violul este ok și natural, și e vina fetelor, adică total bullshit), o să postez recenzia la o carte pe care am terminat-o acum ceva timp, însă o carte care a rămas cu mine de-a lungul timpului.

Anul trecut s-a derulat un program, inițiat de Editura Art. În fiecare lună ne erau propuse două cărți, una clasică și una modernă, la un preț foarte convenabil pentru buzunarul nostru de elevi. Acum regret că nu am profitat și mai mult, pentru că anul acesta nu a mai fost la noi în școală și se simte. Oricum, prin prizma acestui program a și ajuns în mâinile mele, și de terminat de citit, cred că acum un an fără două luni, adică prin mai anul trecut.

Romanul Flori pentru Algernon urmărește viața lui Charlie, supus unui experiment prin care capacitatea lor se va ridica extraordinar de mult, de la un simplu retard devenind geniu. El și Algernon, șoricelul pe care s-a testat prima oară acest experiment, vor trăi fiecare, în modul lor, această perioadă de creștere, văzând lumea printr-un alt coeficient de inteligență, suportând consecințele cunoașterii.

Este o carte extrem de frumoasă. Nu mă așteptam să reușească să aibă acest impact asupra mea, însă m-a fermecat și m-a făcut bolnavă. Este o carte scrisă relativ simplu, fără complicații sau explicații pe partea medicinală. Scrisă la persoana I, povestea este spusă prin jurnalul lui Charlie, care la început scrie cu toate greșelile unui om cu defecte, însă pe parcurs, se observă evoluția acestuia.

Eu cred că s-a pus accent foarte mult pe natura umană, pe slăbiciunile oamenilor, și pe faptul că ne îndeplinim dorințele, nu se termină întotdeauna cu bine. Fericirea e la fel de trecătoare ca un anotimp și nimic nu e constant în viață.

Personajele sunt fermecătoare. Nu țin minte să fi existat un personaj care să mă fi deranjat extrem de tare, iar Charlie e un adorabil care pe rând, provoacă milă, admirație și durere. Îți arată cât de crud este în realitate sufletul omului, și faptul că mereu va învinge, indiferent cât de puternică este mintea. O privire interesantă asupra conceptului de „ce e prea mult strică” și a modului cum o persoană se poate schimba într-un timp extrem de scurt, de la comportament, la anturaj.

Scurtă și ușoară, este o gură de aer proaspăt dacă îți dorești să ieși dintr-o rutină a unui gen. Scorul meu final este mai jos, cu menționarea că este extrem de frumoasă și sunt atât de multe de învățat și ținut minte din ea:

4/5

Înțeleg acum că a merge la colegiu și a căpăta o educație te face să vezi că lucrurile în care ai crezut toată viața nu sunt adevărate și că nimic nu este așa cum pare a fi.

„Nu, tu ești minunată. Îmi atingi ochii și mă faci să văd.”

Deci așa ajunge un om să se disprețuiască pe sine - dându-și seama că nu face bine ce face și fiind totuși incapabil să înceteze.

Acolo, în brațele ei, am plâns până ce am adormit și i-am visat pe curtean și pe fecioara îmbujorată. Dar în visul meu fecioara era cea care ținea în mână sabia.


(Cartea mea miroase, dubios, a ceară. Țin minte că am și plâns la ea, și acum, realizez unele similarități între neputința celor din jurul lui Charlie și neputința oricărei persoane de lângă o persoană bolnavă care așteaptă inevitabilul. Există o floare presată care, când am împrumutat cartea verișoarei mele, mi-a atras atenția că e floarea pe care eu am pus-o la cererea lui Charlie -care își exprimă dorința de a se lăsa flori pentru Algernon-, însă sunt destul de sigură că am cules-o și am pus-o la întâmplare în cea mai la îndemână carte).

23.03.2014

Now you see me: Jaful perfect



Sau cum se cucerește Sara printr-un film. Ca să spun, nu sunt fană mare a filmelor, și nu am crezut că o să apuc să văd filmul ăsta. Am văzut reclama înainte, pe ProTv și am crezut că e cândva când sunt acasă (adică când nu mă uit la televizor) și deja îmi pieriseră toate speranțele în legătură cu acest film. Însă iată că am observat că oh, mă uit la el chiar acum, așa că am lăsat baltă laptopul și m-am lăsat captivată... de magie.

Pentru că despre asta e vorba în acest film: magie. Și ce poți face cu ea. Am adorat fiecare minut din acest film, nu cred că realizați că mai bine de trei sferturi din întreaga mea viață mi-am construit-o pe magie, și chiar și acum cred în magie și elemente magice și magicieni și tot. Că nu cred în cei de acum, asta e altă problemă, însă filmul a fost o aducere aminte foarte reușită a sentimentelor mele și entuziasmului copilăriei mele.

Cum spuneam, eu nu prea mă uit la televizor, însă se întâmplă câteodată ca ceva să mă captiveze, și spre fericirea mea, în cazul filmelor, sfârșitul rareori este dezamăgitor, iar acest film a fost o adevărată încântare de la început până la sfârșit și am adorat fiecare secundă. Nici nu știu exact cum să-mi exprim bine sentimentele față de acest film și probabil că nu am prea mult sens în ceea ce am scris și voi scrie, dar sper că voi reuși să-mi transmit pasiunea și entuziasmul, și vă voi convinge să-i dați o șansă.

Personajele sunt interesante, misterioase exact cum trebuie să fie magicienii, dar de-asemenea foarte plăcută. Găsim toate tipologiile de personaje, și este imposibil să nu-ți placă măcar unul singur. De mai multe ori zâmbete superioare mi-au apărut pe față la inteligența personajelor, la trucurile lor și la replicile acestora.

Pentru mine filmul acesta a fost o încântare. Trucuri bine făcute, urmărite cu inteligență din trei planuri și pur și simplu... te captivează. Mie mi s-a părut interesant filmul, mi-a plăcut la nebunie! Și știu că nu am cele mai bune gusturi și cu siguranță nu mă dau în vânt după lucruri psihologice și greoaie care sunt cu adevărat geniale (pentru că din punctul meu de vedere, vizionarea unui film ar trebui să fie relaxantă, și nu-mi doresc să nu dorm noaptea doar pentru că mă gândesc la detaliile dintr-un film), însă îmi place să cred că găsesc filmele plăcute, cu „de toate” și îndeajuns de interesante să te țină captivat de-a lungul întregii vizionări.

Am iubit filmul ăsta, am râs, am plâns și mi-a tresărit inima odată cu scenele importante din el, și dacă intrați și pe twitterul meu (X) veți vedea că am obsedat lumea cu acest film.

20.03.2014

Cum luptăm împotriva tristeții?


Nu o facem. Lasă tristețea să fie a ta, pentru câteva minute, pentru câteva lacrimi, pentru luni de depresie, dar las-o. Nimic nu durează pentru totdeauna decât dacă tu îți dorești acest lucru. Deci când crezi că sufletul poate duce și oasele te pot susține, ridică-te. Vei vedea că norii și tristețea sunt doar la bază, unde erai dărâmat, și lucrurile se înseninează pe măsură ce faci ordine în mintea ta. Nimeni nu te poate ajuta, nu aștepta să apară persoane care să te iubească, care să te panseze și să-ți sărute rănile, pentru că nu există. Oamenii o să vină și o să se sperie; de tine, de rănile tale sângerînde, de tristețea atât de evidentă. Deci e timpul să te ajuți singur. O să fie oameni să te susțină, vor aprecia efortul tău și-ți vor întinde o mână ca vindecarea să vină mai devreme. Vor rămâne urme, vei avea cicatrici, și e ok. Toți oamenii au în spate un trecut, toți oamenii au ceva de spus și toți oamenii au cicatrici, vizibile ori ba.
Te vei gândi de multe ori să renunți, pentru că tristețea îți apasă umerii mult prea tare. Te vei gândi să lași în urmă prieteniile, pentru că e atât de greu să-i vezi fericiți când tu nu poți fi. Te vei gândi să renunți la activitățile care te bucură, pentru că sunt atâția și atâția care o fac mai bine și ce rost are. Dar are rost. Renunță pe moment, te vei întoarce oricum, pentru că inima când cere, mintea nu i se poate opune.
E cea mai grea luptă pe care o să o porți, între ceea ce ești și ce vrei să fii. Și vei lupta mult, până când ultimul soldat va cădea din picioare, și totuși, rănit și plângând, încă reziști asaltului, pentru că tu ești tu, și dacă ai rezistat tristeții, vei rezista oricărui alt lucru și vei ajunge unde vrei.
Tristețea nu-ți vrea răul. Tristețea e un călător mofturos. Vine când vrea, pleacă la fel de repede, și stă cât îi convine. Face case din sufletele noastre, și va exista un moment când se va sătura. Îți va săruta creștetul și se va muta. Dar e ok, o să o apuce dorul. Dar nu încerca să o alungi sau să uiți de ea, urăște asta. Las-o. Își va arăta recunoștința prin fericire, deci încearcă să accepți și momentele rele, pentru că sunt întotdeauna urmate de momente bune.
Nu va fi nimic pentru totdeauna. Deci bucură-te oricum, că vor trece și-ți va fi dor.

18.03.2014

O zi de David Nicholls



Ok, cartea mi-a dat-o mama prin octombrie/ noiembrie, după ce o citise ea și mi-a zis „Poți să o citești, e frumoasă”. Deci practic nu aveam nici o presiune să citesc această carte, era de relaxare, mai ales că așa numește ea cărțile ei de dragoste. Am citit-o în patru zile, doar la școală, și am primit destule priviri ciudate de la persoanele care au observat coperta, oups (ați observat că mâna mea devine din ce în ce mai ciudată?). Eu am cam deteriorat cotorul cărții, pentru că îmi place să o țin mai ușor și să văd bine ce citesc (sunt și mioapă), deci am forțat puțin lipiciul care-o ține împreună, oups din nou.

În carte aflăm povestea Emmei și a lui Dex, care în ultima zi dinainte de a absolvi facultatea, încep să vorbească și cu timpul ajung cei mai buni prieteni, prietenie ce se întinde pe parcursul a douăzeci de ani, în timp ce fiecare merge pe propriul drum prin viață, întreaga călătorie fiind povestită prin frânturi, întotdeauna o zi de 15 iulie (un concept care mi s-a părut foarte drăguț și pe care l-am observat foarte târziu).

Mi-a plăcut. Mult. Nu mă așteptam, însă chiar m-a fermecat. Este o carte ce atinge și subiectele mai sensibile ale societății noastre (respectiv '80, '90 și '00), care combină fericirea cu tristețea, zâmbetele cu lacrimile și care știe să arate tot ce e mai uman din oameni și situații. Poate că ăsta e și motivul pentru care mi-a plăcut, m-am săturat de basme în care totul e perfect, și inevitabil totul va fi bine. Cartea asta te învață că multe lucruri în viață pot merge prost, însă este ok pentru că suntem oameni, e total normal să greșim, și orice ar fi, o să fim în stare să ne repunem pe picioare, cu sau fără oameni apropiați care să ne susțină.

Personajele sunt destul de tipice romanelor de dragoste: tipa fără pic de încredere în sine, dar cu vise mărețe, și tipul popular și superb care provine dintr-o familie înstărită. Însă surprinzător, au fost tolerabili, au fost momente în care m-am îndrăgostit de ei, altele în care îi uram din tot sufletul, însă ce mi-a plăcut a fost că și eu simțeau dezgust față de propria persoană în momentele în care trebuia. Erau umani. Nu cred că realizați cât de mult contează pentru mine ca personajele să fie credibile și povestea îndeajuns de reală încât să-mi frângă inima și să mă facă și pe mine să mă gândesc că am șanse să mi se întâmple așa ceva.

Mi-a plăcut foarte mult că se pune mai mult accent pe condiția umană și prietenia ce poate rezista prin timp dacă există dorință și sentimente adevărate. Cât am citit cartea, am avut o stare de nostalgie groaznică, de parcă mai auzisem povestea, sau mai bine zic că o trăisem eu. Mă și vedeam în postura personajelor, cu vise și regrete, trăind într-un continuu atac de întâmplări dulci-acrișoare (exact ăsta e cuvântul pe care-l folosește și autorul pentru a-și descrie cartea și nu am putut găsi unul mai bun).

Mie chiar mi-a plăcut, m-a făcut să realizez cât de fragil este defapt echilibrul vieții noastre și cât de puternice pot fi sentimentele cuiva, dar în general cât de puternici suntem noi, ca oameni. Sfârșitul a fost într-adevăr imprevizibil și acum, la ultimele cuvinte, pot să spun doar ce a zis și mama, că e „frumoasă”. Deși am impresia că e genul de carte pe care fie o iubești, fie o urăști.

4/5

- Ar trebui să dormim.
- De ce? Nu e nimic mâine. Nici un termen, nici o lucrare...
- Doar toată viața, întinzându-se înaintea noastră.

Ești minunată, bătrânico, și dacă ți-aș putea face doar un singur dar pentru toată viața ta, asta ar fi. Încredere. Ar fi darul Încrederii. Ori asta, ori o lumânare parfumată.

Știu din scrisorile tale și din cum te-am văzut după piesă că acum te simți puțin pierdută, nu știi ce să faci cu viața  ta, e un pic în derivă, fără direcție, fără țintă, dar nu e o problemă, e OK, fiindcă tuturor ne e dat să fim așa la douăzeci și patru de ani. De fapt, toată generația noastră e așa.

„Trăiește-ți fiecare zi ca și cum ar fi ultima”- sfatul tradițional. Dar, pe bune, cine are energie pentru așa ceva? Dacă plouă sau te simți prost dispus? Pur și simplu, nu e practic. E mult mai bine să încerci pur și simplu să fii bun, curajos și îndrăzneț, și să schimbi ceva. Nu chiar să schimbi lumea, dar măcar puțin în jurul tău. Să te duci cu pasiune, cu mașina de scris electrică, și să muncești din greu să faci... ceva. Poate să schimbi vieți prin artă. Să îți prețuiești prietenii, să îți respecți principiile, să trăiești cu pasiune, din plin și bine. Să experimentezi lucruri noi. Să iubești și să fii iubit, dacă ți se ivește vreodată șansa. 

16.03.2014

Leapșa opuselor

Am primit o leapșă total adorabilă de la Ale (X). Și mie îmi place să mă uit la booktuberi, așa că a fost o surpriză foarte plăcută. Mulțumesc!

1. Prima carte din colecție/ ultima carte din colecție
Practic m-am născut cu o bibliotecă pe jumătate plină cu cărți de fizică moștenită, haha. Prima carte este defapt o enciclopedie, Mitologiile lumii (pe care i-am împrumutat-o verișoarei mele, deci nu am ce poză să pun) și Eragon, primele două volume, pe care le-am cumpărat din alocația mea strânsă pe când eram în clasa a doua (și sunt foarte foarte mândră de acest lucru), iar ultima carte este Underground de Haruki Murakami (plus două pe care le-am comandat de curând și încă nu au ajuns).


2. O carte ieftină/ o carte scumpă.
Cea mai ieftină carte pe care am cumpărat-o este sigur Copila Stea, însă și aceasta este împrumutată (;w; colecția mea e cam cheală), am dat 3,5 lei pe ea, iar imediat după urmează Visătoarele, pe care am dat 7 lei și am cumpărat-o când erau niște reduceri nebune pe Libris, anul trecut parcă. Cele mai scumpe cărți pe care le am sunt enciclopediile cu mitologie și legendele lumii, însă carte ca în literatură, Eragon, volumul 3, care ajunsese la 71 de lei când am implorat-o pe mama să mi-l cumpere dintr-o librărie în Iași, când am fost într-o excursie pe-acolo.


3. O carte cu protagonist feminin/ o carte cu protagonist masculin
 Tess d'Urberville, împrumutată de la bibliotecă prin clasa a opta, la recomandarea profesoarei de română, am adorat-o, dar am și urât-o, nu știu exact ce părere să am despre cartea asta. Și masculin, Elevul Dima dintr-a șaptea, carte împrumutată de la verișoarele mele cam prin aceeași perioadă, pe care o ador și probabil că Mihail Drumeș este unul dintre puținii autori români pe care-i agreez.

4. O carte citită repede/ o carte citită încet
Primele 4 volume din Cireșarii le-am citit în vacanța de vară dintre a opta și a noua, la țară, un volum pe zi și nu aș fi crezut vreodată că o să-mi placă atât de mult. Am terminat primul volum, nu aveam restul la mine, și mi-am făcut abonament la biblioteca de la țară ca să pot să iau și celelalte volume. Și Sunetul muntelui, de care am fost extrem de dezamăgită și am tras probabil mai mult de o lună să o termin, deși nu e chiar atât de groasă.


5. Copertă frumoasă/ copertă urâtă.
Copertă frumoasă cu siguranță Revelații, din seria Sânge albastru, pe care nu am citit-o și acum mi-e și frică să o fac. Am cumpărat-o la sfârșitul clasei a opta, toate cele 3 volume apărute până atunci și mi-e că amarnic o să regret banii dați pe ele. Copertă urâtă, care nu e neapărat urâtă, cea de la Captivă. Este chiar ok, însă după ce am citit cartea și mi-a rupt inima, e urâtă (poate voi scrie o recenzie la un moment dat).


6. O carte națională/ o carte internațională.
Lorelei de Ionel Teodoreanu vs Fata de hârtie de Guillame Musso. Prima am împrumutat-o, iar a doua am cumpărat-o împreună cu o verișoară, și este pe la una dintre prietenele ei.

7. O carte subțire/ o carte groasă.
The importance of being earnest și Robin Hood, pentru că sunt cele mai aproape de mine cu o diferență vizibilă în numărul de pagini.


8. Ficțiune/ nonficțiune
Percy Jackson și olimpienii la ficțiune, și din colecția cu Psihologia practică, ceva cu criza adolescentină, nu știu titlul exact, mi-a dat-o mama și m-am oprit după 2-3 pagini pentru că era prea ciudată pentru mine și nu am nevoie de așa ceva.

9. Foarte romantică/ cu acțiune
Mândrie și prejudecată, care este încă cartea mea romantică preferată (îl iubesc pe domnul Darcy) și care am citit-o prin clasa a șaptea/a opta cred, la recomandarea mamei. Și Robin Hood, una din cele mai bune cărți pe care le-am citit în generală, și oricum Alexandre Dumas este un geniu. Ambele cărți sunt cam învechite, cred că Robin Hood sare de 30 de ani de existență, iar Mândrie și prejudecată e și ea pe la 20.



10. O carte care te-a făcut fericită/ o carte care te-a întristat
 O lume întreagă, o carte adorabilă și știu că mi-a plăcut enorm când am citit-o și Flori pentru Algernon, o carte frumoasă, dar care îți rupe inima (și a cărei recenzie probabil va apărea și ea cât de curând pe-aici).



Am încercat să adaug cât mai multe titluri, variate, pentru a vă interesa de ele în caz că vă atrage vre-un titlu. După cum puteți vedea, biblioteca mea variază în vechime și ediții, haha. Mulțumesc din nou pentru leapșă! O pasez oricărei persoane care trece și vede postul ăsta și o consideră îndeajuns de interesantă ~


12.03.2014

Pânza de păianjen de Cella Serghi


Recunosc că nu m-am așteptat vreodată să termin atât de repede cartea asta, din singurul motiv că mă chinui să o citesc încă din vară. Se pare că blogul mă motivează să citesc mai mult și mai repede, și de-asemenea să nu renunț la o lectură! Ceea ce e un lucru foarte bun.

La un moment dat, se vorbea și despre această carte destul de mult pe blogosferă, o grămadă de păreri pozitive, așa că am fost extrem de fericită când am auzit că verișoarele mele au această carte. Am împrumutat-o automat, am început să o citesc, dar după lenea caracteristică vacanței de vară m-a lovit din plin și de fiecare dată când încercam să reiau această lectură, mi se părea din ce în ce mai plictisitoare.

În această carte aflăm povestea Dianei, din copilărie până în momentul „prezent” (mi se pare destul de nepotrivit să zic așa), prin intermediul unor caiete date celei mai bune prietene. Noi vedem povestea din punctul de vedere al Dianei, cum a scris în acel caiet-jurnal, însă aflăm și părerea prietenei sale cu privire la ceea ce se întâmplă și la detaliile de care aceasta nu știa.

Nu știu cum a făcut cartea astea, dar a ajuns să-mi placă cât de cât în cele din urmă. Eram atât de sigură că o urăsc, că atunci când am ajuns la sfârșit nu mai știam de mine. A fost o lectură care mi-a plăcut inițial, a devenit plictisitoare pe parcurs și s-a salvat prin sfârșit, deși nu aș putea spune exact cum.

Nu mi-a plăcut deloc personajul principal, această Diana. Într-adevăr, viața nu a fost drăguță cu ea, și a avut și greutăți, însă nu am putut să văd în ea decât tipul de persoană pe care nu pot să o sufăr: care se ascunde în spatele ideilor, acceptă admirația altora pentru ea fără nici o problemă, se joacă cu cei din jur și realizează în ultimul ceas cum stau lucrurile defapt. Situația în care se află, și cu prietena ei cea mai bună, Ilinca, mi-a adus aminte de perioada generalei, când obișnuiam să am și eu o prietenă foarte bună întocmai ca ea și știu probabil ce înseamnă să fi nevoit să suporți un astfel de om.

Însă mi-a plăcut cartea pentru că am învățat ceva din ea și m-a lăsat sucită la sfârșit, suferind și aiurită. În primul rând, ni se deschid ochii în fața veșnicei „apreciază ceea ce ai atâta timp cât este lângă tine”. M-a făcut să mă gândesc dacă eu știu într-adevăr să apreciez sacrificiul pe care-l fac părinții mei pentru mine. Pe urmă, ideea că întotdeauna există mai bine, dar întotdeauna există și mai rău. Viața e ca o „pânză de păianjen”, însă nu trebuie neapărat să fie întotdeauna păianjenul acolo, sau poți da peste cineva care să rupă pânză și să te salveze. Oameni suntem cu toții, suferim cu toții, și dacă am știi să ne apreciem durerea, să nu ne mai călcăm în picioare, ar fi cel mai bine.

Nu știu ce să mai spun despre această carte, m-a lăsat destul de răvășită și mi se pare greu să găsesc cuvinte pentru o carte care face ceva din mine. Urăsc și iubesc cartea aceasta în aceeași măsură, iar scorul meu e:

2/5

E o vorbă din popor care spune că dacă vrei să fii fericit, trebuie să închizi un ochi. Eu ar trebui să-i închid pe amândoi.

-Maricica nu te iubește, te pizmuiește.
- E doar un copil necăjit.
- E înțepată, mândră, bătăioasă.
- Copiii săraci sunt mândri, nevoiți să se apere.

Când știi unde vrei să ajungi, de ce să mai ocolești?

Dimineața, când mă îmbrac, mă simt în starea de spirit a acelui american care, făcând socoteala de câte ori trebuie să-și mai lege și să-și mai dezlege șireturile pantofilor în cei treizeci de ani pe care, în mod normal, îi mai avea de trăit, s-a îngrozit și s-a sinucis.

Când spun totuși că m-a sucit, eu nu glumesc. Mi-a lăsat un gol imens în inimă, m-a făcut să mă gândesc la scopul meu în această lumea, m-a făcut aiurită. Am renunțat la japoneză și am mers cu autobuzul (!! pe o zi așa de frumoasă !!) acasă, pentru că nu mă puteam gândi decât la faptul că vreau să ajung acasă, să mă trântesc în pat și să zac, să diger ce mama naibii s-a întâmplat și cum m-a putut afecta atât. Groaznic, vă spun, groaznic. 

11.03.2014

Leapșă indiscretă

Nu știu de ce are numele ăsta, am furat-o de pe acest blog (X) și mi s-a părut interesantă, deci să vedem ce o să iasă.

1. Când mă uit la biblioteca mea îmi doresc mai multe cărți.
2. Atunci când cineva îmi vorbește în timp ce citesc îl ascult dacă e ceva minor, însă dacă e important, mă opresc din citit și-i acord atenția mea persoanei respective.
3. Când deschid pentru prima dată o nouă carte mă simt nerăbdătoare să aflu despre ce e vorba, dacă îmi va plăcea. Sunt curioasă și entuziasmată în mare. Mai puțin dacă e o carte pentru școală și știu că nu prea o să îmi placă.
4. Atunci când pășesc într-o librărie îmi țin respirația. Mă simt mică și nesemnificativă în fața atâtor sute și sute de cărți și mi-aș dori să plec măcar cu un sfert din ce este expus, ceea ce bineînțeles nu este posibil. Librăriile mă relaxează și mă simt bine în ele.
5. Când mi se pune pata pe o carte toată lumea din jur suferă. Fie că e în sensul bun, sau negativ, o să o laud sau o să mă plâng de ea până la Dumnezeu.
6. Primul lucru pe care-l fac după ce termin un roman depinde de roman. Dacă e bun, mă voi gândi la el, de ce-l iubesc, și voi relua fiecare parte care mi-a plăcut din nou în minte. Dacă e rău, pur și simplu trec la următoarea carte fără să aștept prea mult.
7. Cred că un blog bun de cărți este acela care nu mă plictisește. Dacă recenziile sunt interesante și mă atrage blogul în general, cu stilul de scris al autorului și cum tratează diferite subiecte și dacă celelalte posturi sunt interesante, atunci îmi place. Dacă îmi place, îl consider bun.
8. Atunci când îmi cumpăr cărți le aleg pe baza coperții în primul rând, pentru că asta mă atrage prima oară, și a descrierii de pe spate după. Prețul este de-asemenea un criteriu, dar și autorul și recomandările altora.
9. Atunci când îmi aleg viitoarea lectură mă bazez pe chef și noroc. Am un teanc uriaș de cărți necitite pe noptieră și când termin o carte, o iau pe următoarea la întâmplare sau fac bilețele și trag la sorți sau pur și simplu iau cartea care s-ar potrivi stării mele de spirit.
10. Când o carte nu mă prinde de la început și o citesc greu am obiceiul să o las pur și simplu. Să renunț la ea și să fug în brațele unei cărți care știu că mi-ar plăcea. Însă mi-am promis că nu o să mai fug din fața dușmanilor plictisitori și voi înfrunta eroic valurile de narațiune plictisitoare și descriere infinită. Deci ori aștept puțin, până îmi vine iar cheful, ori mă apuc de alta și mă reîntorc după. Uneori o pauză e tot ce îți poți dori.
11. Cred că atu-ul blogului meu constă în mai nimic? Nu știu ce să răspund la asta, eu l-am făcut, mie îmi place aspectul și îmi plac și postările mele, însă nu știu exact ce ar atrage o altă persoană. Totul depinde de gustul fiecăruia.
12. Atunci când trece o perioadă mai lungă de timp în care nu citesc aproape uit cât de mult îmi place să o fac. Așa că încerc să-mi încep revenirea cu o carte bună, care să nu mă bage din nou într-o stare proastă.
13. Legat de obsesia mea pentru cărți, părinții sunt mulțumiți și mă susțin. Tata a fost cel care mereu m-a îndemnat să citesc orice îmi pică în mână, iar pe mama o văd de la o vârstă fragedă citind romane de dragoste, deci am crescut încurajată spre lectură, mai devreme sau mai târziu tot se întâmpla asta.
14. Pentru mine, un roman bun este interesant, captivant, surprinzător.
15. Am o atracție puternică pentru personajele care suferă. Vreau să îi văd umani, să sufere din adâncul inimii lor, să ajungă până în adâncurile Iadului, să plângă lacrimi de sânge, dar să primească și fericirea pe care o visează și o merită în cele din urmă.
16. Pentru mine, o carte este un univers, o altă lume și cuvintele sunt portalul magic, haha.
17. Dacă cineva îmi cere cu împrumut cărți accept. Dar depinde și de persoană; am o carte împrumutată de un an și acest lucru s-a întâmplat de mai multe ori. Pe scurt, dau cu împrumut doar dacă știu că persoana va citi cartea respectivă.
18. Atunci când aflu că un roman va fi ecranizat nu prea mă interesează. Am fost mult prea entuziasmată pentru Eragon și am fost cea mai dezamăgită persoană din lume când am văzut filmul. De-atunci, aleg cartea în favoarea filmului.
19. Atunci când cineva spune despre o carte pe care am iubit-o că e proastă îi respect părerea, deși mereu întreb de ce. Dacă intervin sentimentele personale, încurajez respectiva persoană să folosească cuvintele „o urăsc” decât „e proastă”. Dacă nu vii cu argumente puternice, probabil că nu o să-mi zdrucini părerile.
20. Oamenii care nu citesc sunt extrem de ok, atâta timp cât nu se iau de cel ce citește. Colega mea de bancă urăște să citească, pentru că a încercat doar cărțile pentru școală, însă măcar îmi respectă decizia de a citi și câteodată chiar acceptă să-i dau să citească citatele pe care le-am găsit eu interesante într-o carte.
21. Cred despre cărțile scrise de scriitorii români că sunt triste. Românii nu prea știu conceptul de sfârșit fericit decât în basme aparent (și tot suntem singurul popor care are un basm fără final fericit- vezi Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte) și deși unele cărți pur și simplu au nevoie de acel final trist, altele ar fi fost mult mai bune, din punctul meu de vedere, având final fericit (vezi Maitreyi).
22. Dacă ai avea șansa să te căsătorești cu un scriitor/ o scriitoare, acela/aceea ar fi nimeni. Deși ador câțiva scriitori, nu cred că aș vrea să fiu căsătorită cu vre-unul. Sigur, ador cum scriu, dar poate că noi, ca și persoane, pur și simplu nu ne-am înțelege. O discuție la un ceai/cafea sună mult mai plăcut pentru mine.
23. Părerea mea despre cititoarele electrice este ok. Nu am prea multe cunoștințe pe această parte, prefer, dacă este posibil, cartea fizică, însă nu am nici o problemă cu cărțile pe telefon/laptop, pentru că și eu am folosit aceste metode când nu s-a putut altfel.
24. Cred despre leapșa indiscretă că nu își merită numele. A fost interesantă și simpatică, dar nu înțeleg de ce are acest nume.

Oricine își dorește să răspundă la aceste întrebări (?) este liber să o ia. Aveți pasă gratis de la mine :)

10.03.2014

Zece negri mititei de Agatha Christie


Sau cum termină Sara o carte într-o singură zi. Pentru a mă scuza și a nu suna ca o laudă, chiar așa de la început, cartea este minusculă și relativ scurtă, 268 de pagini. Am luat-o cu mine la școală special pentru că e mică și ușoară; lunea e una din cele mai lungi și greoaie zile din săptămână, așa că am renunțat la Pânza de păianjen pentru această carte.
Vreau să spun că romanele polițiste sunt unele dintre puținele genuri de care m-am cam ferit în viața mea. Pur și simplu nu am dat peste o astfel de carte și nici nu am căutat-o intenționat. De Zece negri mititei am dat în biblioteca veche din casă acum aproape un an, și am tot zis că o să citesc cartea asta, fiind încurajată și de părerile bune primite de la mama. Week-end-ul ăsta am avut în sfârșit curajul să o iau cu mine la gazdă, poate poate o să o citesc. Și s-a întâmplat mai repede decât mă așteptam.

Creatoarea celebrilor Hercule Poirot și Miss Marple, Agatha Christie ne oferă în Zece negri mititei ceea ce orice autor încearcă să atingă în genul în care creează, desăvârșirea: crima perfectă... multiplicată cu zece! Avem deci zece oameni uciși, zece crime rămase nedezlegate și zece mistere propuse cititorului.

Zece oameni fără, aparent, nici o legătură între ei, sunt chemați pe Insula Negrului (atât de populară în ultima vreme datorită propietarului său necunoscut și zvonurilor iscate pe acest subiect) de către un misterios Mr. Owen, pentru diferite motive. Dar când prima persoană moare în fața lor și numărătoarea inversă începe după un vechi cântec, teroarea începe să-i acapareze pe cei rămași.

Agatha Christie are un stil alert, care te ține mereu ca pe ace, și se trece extrem de ușor printre pagini, fiind mereu curios ce se va întâmpla, adunând dovezi alături de personajele prezentate, încercând să fii cu un pas înaintea criminalului... Ceea ce bineînțeles nu se întâmplă, dar ăsta este farmecul romanelor polițiste până la urmă, te pun să gândești și te țin „în priză” până în ultimul moment.

Am decis că îmi place, cel puțin stilul Agathei Christie și probabil că voi mai testa romane polițiste și de acum înainte. Îmi place că aduce în povestire o largă varietate de tipuri umane, și reușește să o facă fără a le amesteca sau a crea confuzie pentru cititor. Învăluite în mister, dar puternice ca și caracter, personajele reacționează diferit -sau nu reacționează deloc- în fața situației în care sunt puse. Nu o să stau și o să vorbesc despre fiecare personaj în parte, dar preferații mei au fost slujnica, care era o femeie parcă speriată tot timpul și mi s-a părut interesantă această atitudine a ei, Lombard, un bărbat aventuros și învăluit de mister, dar extrem de inteligent și, așa cum se numește singur, cu destulă imaginație ca să poată țină piept criminalului; dar și Vera mi-a plăcut mult, o profesoară ce părea extrem de calmă, care însă avea uneori accese de scurtă nebunie și care era mereu urmărită de un trecut nu prea fericit.

Cartea mi-a adus vag aminte de Împăratul muștelor, în ideea în care oamenii, puși în situații extreme, își pierd umanitatea și deși există spiritul de autoconservare și ideea de „împreună ne e mai bine”, instinctul de supraviețuire îi împinge la gesturi extreme.

A fost o carte pe care am citit-o și acasă, adică m-a interesant îndeajuns de tare încât să-mi „sacrific” timpul liber pentru a o continua. Am fost extrem de curioasă să văd dacă bănuielile mele se vor adeveri, și voiam să văd modul în care vor muri personajele care îmi erau antipatice. Bineînțeles că lucrurile nu s-au întâmplat cum am crezut eu că va fi, dar așa și trebuia să fie. O carte este o carte bună dacă te surprinde.

Nota mea este mai jos, menționând că deși mi-a plăcut destul de mult cartea, am fost dezamăgită de final, deși fiecare crimă a fost extrem de inteligent construită și atențiile la detalii au fost mai mult decât îndestulătoare.

3/5

-N-o să-ți fie frig în rochia asta subțire?
Vera râse răgușit:
-Frig? Mi-ar fi mai frig dacă aș fi moartă!

09.03.2014

În căutarea oii fantastice și Dans Dans Dans de Haruki Murakami


Pentru că aceste cărți fac parte dintr-o serie, m-am gândit că merge o recenzie împreunată. Am cumpărat cărțile astea acum multă vreme, de ziua mea, la un târg de carte din Piața Sfatului. Nu știam nimic despre ele, nu am citit nici descrierea de pe spate până am ajuns acasă, am fost ghidată strict de numele autorului. Știam că este bun, este japonez și am zis să încerc. Făcând parte dintr-o serie, le-am cumpărat pe amândouă deodată. Eram destul de reticentă să le încep, deoarece mai citisem înainte Sunetul muntelui de Yasunari Kawabata (alt autor japonez) și am rămas extrem de dezamăgită. Ei bine, am greșit încercând să le compar, pentru că nu au nimic în comun.
Înainte să încep cu recenzia propriu-zisă, vreau să spun că ador cărțile din seria aceasta, Top 10+, de la Polirom. Sunt cărți destul de mari și consistente (317 pagini are În căutarea oii fantastice și 476 Dans Dans Dans) la un preț bun. Mai am câteva cărți din aceeași colecție, pe care le-am cumpărat din diferite librării, și sunt extrem de mulțumită de preț (nu sare 20-25 de lei, iar majoritatea se păstrează pe la 17-19 lei) și până acum nu m-au dezamăgit nici cărțile.

Murakami ne spune povestea unui personaj al cărui nume nu-l vom afla niciodată, care lucrează într-o mică editură și trăiește o viață cât de comună, după ce a fost părăsit de soția sa. Are un motan, se întâlnește cu diferite fete din când în când. Viața i se schimbă însă când publică o imagine pastorală într-un anunț la un ziar (o fotografie alb-negru pe care o primise de la prietenul lui poreclit Șobolanul, care l-a rugat să facă imaginea publică) și este luat la întrebări de un personaj ciudat, la costum, de la care află despre o oaie fantastică și este trimis în căutarea ei. Și totuși, ce s-a întâmplat cu prietenul lui, al cărui adresă scrisă pe plic era prea ștearsă pentru a mai desluși ceva?

Cărțile, cum am mai spus, fac parte dintr-o serie, însă eu nu am citit cele 2 cărți care erau înaintea În căutarea oii fantastice și nu a alterat cu nimic înțelegerea cărții, plus că sunt extrem de greu de găsit, nu mai sunt tipărite și costă o avere să pui mâna pe ele. Acum, citindu-l pe Murakami este ca și cum ai visa. Este o experiență unică. Pe mine mă doare capul când îl citesc, dar povestea este mult prea captivantă pentru a mă opri. Găsești multe detalii, povestea sare și până și cel mai mic gest este un indiciu. De aceea trebuie să fii tot timpul atent la ce se petrece, ai nevoie de concentrare, și poate și de aceea este o lectură dificilă, deși nu ăsta este cuvântul exact pe care îl caut și de care am nevoie să descriu experiența mea cu Murakami.

Personajele sunt interesante. Extrem de interesante, și nu cred că este vre-un singur personaj despre care să nu afli câte ceva, fie și numai din simpla menționare a lui într-un dialog din carte. Murakami este un geniu care acordă atenție fiecărui detaliu. Personajul principal este lipsit de nume. Ar putea fi oricare dintre noi, pentru că exact cum se descrie el însuși, este un tip normal. Conduce o mașină veche, îi place să asculte muzică, are o pisică, duce o viață comună. Însă ce îl face special -nu o să fie niciodată spus de autor, însă am ajuns eu la această concluzie- este faptul că are propria lume, creată pe relațiile pe care le are cu ceilalți și pe modul în care reacționează în diferitele situații în care se găsește. Exact ca în lumea reală, este eroul propriei vieți tocmai pentru că trăiește, este în viață.

- În orice caz, acum ai fost tu, nu altcineva. Și ești mai minunat decât crezi. 
–Și atunci de ce gândesc așa? am aruncat eu o întrebare.
Pentru că nu trăiești decât pe jumătate, mi-a răspuns scurt. Cealaltă jumătate așteaptă undeva, încă neatinsă.

Restul personajelor sunt o succesiune de personaje puternice, care cumva au și își fac o legătură cu personajul principal, legătură care rămâne și nu va putea fi vreodată tăiată. Murakami nu aruncă personaje doar de dragul de a umple cartea. Fiecare are rolul de a ajuta personajul principal în călătoria sa spre găsirea scopului său în viață și a liniștii spirituale. Așa văd eu lucrurile cel puțin. Dar fiecare personaj are ceva special, lumea creată este fantastică și personajele au câte o trăsătură care ar putea intra lejer în lumea magicului: o fată cu urechi speciale, o creatură „protectoare” denumită Omul-Oaie, o tânără fată cu puteri paranormale, un star de cinema fără pic de alegeri personale, o artistă care uită de orice când se gândește la pasiunea ei, fotografia, și bineînțeles personajul nostru principal, care în a doua parte își schimbă slujba, scriind articole pentru o revistă cu de toate, ocupându-se de turism în mare parte; slujbă pe care o denumește „deszăpezire culturală”.

Murakami, pe parcursul cărților, acompaniază întâmplările cu coloane sonore. Autorul a crescut cu prezența culturii vestice în viața sa și are o colecție impresionantă de cd-uri și muzică și o cultură vastă în acest domeniu, lucru care se regăsește și în operele sale. Deci dacă iubiți muzica și nu vă e frică să experimentați și melodii vechi, dar bune, este timpul să primiți recomandări din aceste cărți. 

Reușind să creeze povești și personaje dureros de reale, chiar și într-o lume în care fantasticul predomină, Murakami mi-a câștigat inima și a devenit unul din autorii mei preferați. Cărțile lui sunt genul de cărți despre care te vei gândi zile și săptămâni la rând cu o simpatie care poate doar să crească, dar în același timp îți va strânge inima și vei rămâne obosit; pentru că așa trebuie să fii după ce termini o carte cu adevărat bună.

5/5

Noi, oamenii, putem să rătăcim după bunul plac pe tărâmurile întâmplării, ca niște semințe purtate pe aripile vântului de primăvară. În același timp însă, putem susține că nimic nu este întâmplător. Ce s-a întâmplat deja e cert că s-a întâmplat, ce nu s-a întâmplat e cert că nu s-a întâmplat. Altfel spus, noi avem o existență efemeră prinsă între „totul” din urma noastră și „nimicul” dinaintea ochilor. Nu e loc de întâmplare, nici de posibilitate.

Nu prea știu cum să-ți explic, însă tu înțelegi întotdeauna ce nu reușesc eu să exprim cum trebuie. Din păcate, cu cât înțelegi tu mai bine, cu atât îmi găsesc eu cuvintele mai greu.

Singurătatea nu e un sentiment atât de rău. E ca liniștea în care se cufundă un copac după ce păsările și-au luat zborul de pe ramurile lui.

Mă trezesc. Unde sunt? mă întreb. Chiar o spun cu voce tare: „Unde sunt?” Întrebarea nu are sens, pentru că răspunsul mi-e clar de la bun început: sunt aici. Aici este viața. Viața mea. Tot ceea ce ține de existența mea. Mai exact, toate lucrurile, întâmplările, împrejurările care au ajuns pe nesimțite să mă definească și pe care nu îmi amintesc să le fi acceptat cu bună știință.

Ce să știu eu despre mine? Eram eu cel pe care îl percepea conștiința mea? Așa cum propria-mi voce înregistrată pe casetă îmi suna străin, nu cumva și imaginea pe care o aveam despre mine era una deformată, remodelată după bunul meu plac?

Totul e la fel. Nu s-a întâmplat nimic important. Doar lumea se complică, puțin câte puțin. Lucrurile se derulează cu mai multă repeziciune. Altfel, nimic deosebit. Nimic ieșit din comun.

Dar oamenii sunt cam ciudați, nu? Cresc într-o secundă. Eu credeam că oamenii îmbătrânesc treptat, an după an, dar nu e așa. Îmbătrânesc într-o clipă.


08.03.2014

Leapșa cărților necitite

Uhm, sunt o mare mare fană a lepșelor. Le ador. Iubesc să răspund la întrebări și iubesc să văd alte persoane răspunzând la întrebări și totul e drăguț și îmi place. Umblând deci pe diferite bloguri, m-am decis că o să fur lepșe, pentru că aici măcar nu pot fi dată în judecată.

1. Câte cărți necitite ai?
Am stat să mă gândesc și să număr și să reiau numărarea, și sunt undeva pe la 50, fără să adaug biblioteca veche, moștenită de la părinți și bunici, și fără să adaug cărțile de dragoste ale mamei pentru că este încă domeniul ei. Este un număr destul de rezonabil, știu că cumva și cândva tot va trebui să mă apuc de ele (jumătate dintre ele fiind împrumutate, e de înțeles), deci nu prea îmi fac griji în legătură cu ele.

2. Câte cărți pe care le-ai citit?
Aici o să fie un număr de care sunt destul de dezamagită. 95, oameni buni. Sunt încă în sfera numerelor cu 2 cifre și sunt dezamăgită de mine. În viața mea de 16 ani, am citit doar 95 de cărți (sau cel puțin atât mi-am amintit și am listat pe goodreads, pentru că îmi place să fiu organizată). Ar fi perfect să ajung la 120 anul ăsta (nu am planuri mai mari), însă vom vedea cum decurg lucrurile.

3. Cumperi mai multe cărți decât citești?
Nu, dar împrumut, ceea ce este destul de asemănător, cred? Dar citesc cam 2 cărți pe lună, și de cumpărat cumpăr doar una, deci e un raport de 2:1.

4. De ce crezi că nu ai citit deja toate cărțile tale necitite?
Fiind sinceră, sunt leneșă și o cititoare destul de... schimbătoare. Nu sunt constantă. Îmi place să citesc, dar o fac rar. Asta răspund când sunt întrebată lucruri legate despre lectură. Să vă explic. Dacă o carte care nu mi-a plăcut este urmată și de altele, vor fi lăsate neterminate, și nici o carte nu va mai fi atinsă timp de cel puțin o lună. Îmi voi găsi alte preocupări, și voi ajunge să uit. Până când dau de o carte, extraordinară și exact pe gustul meu, pe care nu pot decât să o termin în 2-3 zile. Atunci îmi vine să îmbrățișez toate cărțile din lume și să le citesc pe toate în același timp. Plus, citesc doar la școală. Pentru mine casa și vacanța reprezintă timp special proiectat pentru a pierde vremea în fața unui laptop. Sper că voi reuși să scap de acest obicei prost, însă nu sunt sigură. Deci mda, cred că asta ar fi problema.

5. Ai de gând să-ți mai interzici să cumperi cărți o perioadă?
Sunt genul de persoană căreia nu-i prea pasă ce și cum. Dacă îmi permit să cumpăr ceva ce vreau, cumpăr, chiar dacă va trebui să strâng din dinți ceva timp după (îmi administrez proprii bani, deci fiecare ban cheltuit e un gol pentru mine). Numărul de cărți necitite nu mă va deranja niciodată, este chiar o motivație să dau înainte cât de repede pot. Însă în această perioadă încerc să strâng bani, pentru că este destul de greu când ai două hobby-uri destul de scumpe (al doilea fiind anime-urile/ cultura japoneză) și încerci să ajungi la o convenție în mai fără a te baza pe părinți prea mult pentru că vrei să fii deja o fată independentă. 

Uhm, cam asta a fost. Oricine se împiedică de blogul meu printre click-uri și consideră leapșa aceasta destul de interesantă este liber să se folosească de ea pentru a-și orna blogul și să lase vă rog o carte de vizită/ invitație ca să pot vedea și eu ce a ieșit. Și da, știu că postez cam mult, dar sunt doar entuziasmată, promit că o să treacă după un anumit timp.


07.03.2014

Orașul Oaselor de Cassandra Clare


Bun, înainte să încep cu postarea propriu-zisă, da, am pus o poză cu mâna mea pe lângă cartea despre care urmează să vorbesc. Am obiceiul de a face astfel de poze, și m-am gândit că sunt numai potrivite pentru ce am eu de gând să fac. Puteți vedea mărimea cărții în comparație cu o mână care zic eu că e pe la mărimea normală (?). Și da, penarul meu e un urs. Și da, trebuia să învăț la istorie în loc să fac poze. Scuzați.
Continuând, cartea în sine nu am cumpărat-o eu, ci am împrumutat-o de la un prieten în momentul în care am aflat că o are, deoarece auzisem atât de multe lucruri bune despre această carte; așa că m-am apucat de ea cu un entuziasm greu de închipuit. Cartea e destul de grea și mare, ediție hardback și cu un font mare și pagini groase, ocupă ceva volum, și totuși am cărat-o eroic la școală 2 săptămâni la rând, până ce în sfârșit am fost în stare să o termin.
Cartea ne spune povestea lui Clary, o adolescență de 15 ani, care ieșită în oraș, în clubul ei preferat, dă peste un grup de 3 arătoși ciudați și se decide să-i urmeze, pentru că de ce se duc într-un loc pe ușa căruia scrie clar „nu intrați” și astfel ajunge băgată într-o mare încurcătură, care ține de o lume magică în care vânători de umbre luptă împotriva demonilor și restul creaturilor magice sunt niște neica-nimeni.
Am obiceiul să las cărțile neterminate dacă nu mă atrag. Dar în momentul în care am zis că vreau să citesc, și vreau să citesc mult, am decis că mă voi lăsa de acest obicei. Plus că era o carte împrumutată și mă simt extrem de prost când returnez o carte necitită (mă simt de parcă am trădat persoana care mi-a împrumutat cartea). Dacă nu mi-aș fi promis mie însumi acest lucru, cartea ar fi fost returnată acum o săptămână jumate.
Cartea în sine nu este atât de proastă, narațiunea este ok, cam ca orice carte YA obișnuită, cu descrieri de genul „piatră strălucitoare” și „haine prăfuite”. Ok, trecem peste, am citit cărți și mai simplu scrise, și ajungem totuși la idee. Dacă sunteți fani ai genului fantasy YA, este timpul să vă pregătiți roșiile stricate și să vă exersați ținta pe mine. Aceeași idee de bază este reluată la nesfârșit: tipul misterios și sarcastic care e atât de minunat că nu ai cum să nu te îndrăgostești de el, tipa normală care cumva ajunge în lumea fantastică, dar săraca ea nu e nici frumoasă, nici talentată și dacă aș fi fost în locul tipului aș fi aruncat-o de mult pentru că-mi stă în drum și e nefolositoare, și prietenul cel mai bun al tipei, care normal că e îndrăgostit de ea, și care va suferi și aici se creează două variante, fie începe să nutrească o pasiune pentru o prietenă de-a tipului sau se pune de partea forțelor răului pentru că a fost atâât de rănit. Pfu, mă simt mai bine. Dacă nu mă credeți, încercați să analizați puțin. Sigur, plotul poate varia și lumile create sunt diferite, dar în mare asemănătoare.
Din toată cartea, mi-au plăcut 4 personaje, din care unul a murit înainte să realizez ce e cu el defapt. Restul sunt singurele persoane care aveau ceva creier și ceva uman la ei, sau mă rog, ceva interesant și ce-i făcea suportabili (Luke -prietenul cel mai bun al mamei și un tip protectiv și adorabil și Simon- prietenul cel mai bun a lui Clary, un adorabil drăgălaș care mi-a câștigat simpatia după ce a lăsat-o-n pace pe Clary și Alec- un tip care nu o suporta pe Clary și care a pierdut puncte pe final).
Personajele principale sunt plictisitoare și antipatice, fără nici un pic de creștere. Sunt plate ca pieptul lui Clary, așa cum i-a introdus în carte, așa sunt până la sfârșit. Clary este o enervantă egoistă care se crede cea mai importantă persoană și vai doamne, doar ea are probleme și toți trebuie să-i sară în ajutor (și cumva, la sfârșit tot o plac toți!). Jace e cât de cât ok, un tip cu daddy-issues și care ar putea face o nouă legendă asemănătoare cu a lui Narcis și care suferă în tăcere, dar totuși nelăsând pe nimeni să îl ajute.
A fost o carte seacă care m-a enervat. Rău. Începutul cel puțin a fost extrem de plictisitor, și dacă formatul nu era atât de primitor, probabil că mai dura ceva până să o termin. Interesant a fost după ce a început să introducă niște personaje mi-a plăcut, însă la un moment dat te pierzi printre orice s-ar întâmpla acolo, ceea ce o problemă de-a autoarei. Am urlat de câteva ori la idioțenia personajului principal, am urlat iar tot din vina ei, mi s-a părut interesant într-un final înainte cu vreo 5 pagini să se termine, după care am fost dezamăgită de sfârșit.
Închei prin a spune că mă bucur că nu am dat bani pe această carte; ar fi ajuns ca restul cărților YA pe care le-am cumpărat și care m-au lăsat rece: în mâna prietenilor entuziasmați de acest gen.


„-Am ajuns la concluzia că ai dreptate.
-Am avut. De obicei, am.”

„-O să doară?
-Toată cunoașterea doare.”

„-Nu-i amuzant.
-De aceea nici nu râde nimeni.”

Și scorul final pentru cartea domnișoarei Clare este mai jos, cu adăugarea că nu voi citi și restul volumelor.

1/5





06.03.2014

(re)venire

Salut! Sper că aveți o zi frumoasă! 
Uhm, acesta se presupune că e un post în care o să mă introduc puțin. Nu prea mă pricep la asta, dar o să încerc pe cât posibil. Okaay.
Numele meu este Sara, destul de evident, și da, este singurul meu nume. Sunt elevă de liceu în clasa a zecea, în centrul unui frumos oraș numit Brașov. Chiar iubesc orașul ăsta.
Am revenit pe blogger după mult timp, probabil în jur de un an de ultima oară când am scris un post. Bineînțeles, am mai avut încercări de a reveni la bloguri, dar timpul și cheful mi-au fost mâncate între timp. Dacă însă mai există persoane din perioada respectivă, username-ul meu pe-atunci era Saravis.
Mi-am făcut acest blog din pasiune pentru cărți. Și poate și faptul că ador să-mi exprim opinia în legătură cu orice și mai ales despre ce îmi place, așa că pe-aici îmi voi da drumul la gură destul de des, haha.
Deși iubesc să citesc, se întâmplă destul de rar. Fiind și la profil uman, cantitatea de literatură pe care trebuie să o devorez într-un timp relativ scurt este destul de mare și îmi ocupă cam întregul timp. În schimb, car câte o carte după mine în fiecare zi la școală, pauzele și orele libere sunt un motiv perfect de a mă mai ușura de cărțile pe care le-am împrumutat de luni de zile. Scuzați-mă, dar sunt o cititoare lentă și odată ce o carte nu mă atrage, pot trece luni până să mă apuc de una nouă. Și totuși, dacă sunt chiar așa, de ce m-am decis să am un blog axat pe asta? Pentru că... de ce nu? 
Nu îmi place absolut deloc literatura YA care iese pe bandă rulantă în zilele noastre, dar despre asta voi discuta mai mult mai târziu. Prefer clasicii, Alexandre Dumas este un preferat pe viață. Romanțele lui Jane Austen sunt cele care mi-au umplut capul cu băieți perfecți. Iar Murakami este idolul meu. 
Din când în când mai scriu, acum în mare parte doar fanfiction-uri și proză scurtă -extrem de scurtă- pe care probabil o voi mai posta din când în când pe-aici. 
Până data viitoare, bucurați-vă de ce vă face fericiți ~