20.10.2014

Splendida cetate a celor o mie de sori de Khaled Hosseini



Tot ce știam despre cartea asta era că o să îmi placă. Nici măcar nu m-am gândit vreo secundă că nu îmi va plăcea... Până am început-o. Am cam luat obiceiul de a mă îndoi de cât de bune sunt cărțile actuale, cele pe care le citesc momentan și este și bine, și rău. Mă face să o termin mai repede, să văd cu ce sentiment general rămân, dar în același timp citesc cu frică și stres. Și cartea asta a fost cam așa, iar eu am terminat-o pe la două noaptea, în timpul unei săptămâni de școală și cu lacrimi curgând fără nici o problemă.

Splendida cetate a celor o mie de sori urmărește destinul a două femei afgane care vor ajunge să se întâlnească, să se cunoască și să se iubească, așa cum rareori sufletul unui om, mai ales a omului trecut prin greutăți, o face. Este o carte despre adevăratele greutăți ale vieții, despre realitate dură a unui loc de care știm prea puține și prezentarea fără ocolișuri a unor situații poate prea dure. Și tocmai prin faptul că totul este real, simți cartea cu și mai multă intensitate.

Nici c-ai putea să socotești acele luni ce-i strălucescpe-acoperișuri

Sau miile de sori splendizi ce i se ascund pe după ziduri.


Am plâns. Mult. Pentru că nu mi se pare corect ce se întâmplă, dar știu că nu am nici un drept să ridic vocea pentru că niciodată nu știu cum e să trăiești în modul descris în această carte. Și am plâns pentru cât de necinstită e soarta, pentru cât de ușor poate alege să te binecuvânteze cu lucruri bune sau să te facă să sângerezi, ambalându-ți-le frumos sub formă de alegeri proprii. Am simțit gustul amar al unei vieți nu prea plăcute, al trădării, al speranței fărâmate. Mi-am simțit inima zvâcnind cu fiecare lucru care mergea prost, rugându-mă să se schimbă modul în care se continuă acțiune.

De ce exact, nici eu nu știu. Nu mi-au plăcut personajele de la bun început, nu m-am simțit atrasă în mod special de vreunul dintre ele... Și deodată mă trezesc că am trecut cu puțin de jumătatea cărții și că nu mă pot opri din a îndrăgi acele personaje pe care le credeam antipatice. Cumva, au ajuns pe sub pielea mea și nu am putut scăpa de ele până ce drumul lor nu a ajuns la un sfârșit. Încă nu pot să îmi dau seama exact când au evoluat personajele astea atât de frumos, dar s-a întâmplat... Într-un mod subtil și plăcut, încât am observat abia rezultatele finale.

Nu știu dacă povestea în sine a fost îndeajuns de puternică încât să-mi schimbe viața sau cel puțin concepțiile și ideile de bază după care mi-o ghidez, dar a reușit să evoce niște imagini surprinzătoare, poate chiar și dintre cele mai banale și comune subiecte, care au rămas cu mine. Mă găsesc de multe ori gândindu-mă la o anumită secvență, știind că e dintr-o carte terminată recent... Și dintr-odată totul are sens: cei o mie de sori. Mă face să mă gândesc la poveste și la ce a lăsat ea în urmă - speranță, în cea mai mare măsură- și nu pot decât să zâmbesc. Pentru că la sfârșitul unei căni de băutură preferată, unei cărți bune și a unei vieți asta ar trebui să faci: să zâmbești.

Așa că probabil că mereu o să întâmpin menționările acestei cărți cu un zâmbet. Chit că uneori ar mai putea fi acompaniat și de lacrimi.

5/5

Precum acul unei busole care arată nordul, degetul acuzator al bărbatului va găsi întotdeauna femeia. Întotdeauna.

Ți-e frică, nana. Ți-e frică să nu găsesc fericirea pe care tu nu ai avut-o niciodată. Și nu vrei să fiu fericită. Nu vrei să am o viață bună. Tu ești aia cu inima mizerabilă.

Fiindcă o societate cu femei needucate nu va avea sorți de izbândă. 

Dar ea știa că viitorul ei nu poate concura cu trecutul fraților săi. 

Dar noi suntem ca zidurile alea de colo, de sus. Bătuți de soartă și cam dărâmați, dar încă în picioare.

Și-a amintit cum îi strigase mami odată lui babi că s-a măritat cu un bărbat fără convingeri. Mami nu înțelegea. Nu înțelegea că dacă s-ar fi uitat în oglindă, ar fi descoperit singura convingere de neclintit a vieții lui.

Spune-i secretul tău vântului, dar nu te-ntoarce împotriva lui fiindcă le-a spus copacilor.

De-aia se interzice consumul de băutură. Fiindcă ăla de este treaz o să plătească pentru păcatele ăluia de s-a-mbătat. Așa se-ntâmplă mereu.

Există oameni care nici morți nu te lasă să trăiești în pace.

Iar trecutul se limita la aceste vorbe de înțelepciune: că Iubirea este o greșeală care distruge, iar complicea ei, Speranța, o fantasmă mincinoasă.

Este fericită aici. Dar nu este o fericire ușoară. Nu este o fericire fără preț.

Fiindcă, până la urmă, după cum bine știe, este tot ce poate face. Să spere.

Poate că mă las sucită de cărți mult prea des, sau poate doar dau peste cărți pe care le consider bune, demne de pasat mai departe. Îmi place așa, să simt că sunt suma a zeci de amprente pe care cărți superbe le-au lăsat asupra mea. Curioasă să aflu ce titlu va purta cartea următoare care mă va „păta” așa.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu