24.08.2014

Adio, domnule Chips de James Hilton



Sunt destul de sigură că de-a lungul relativei scurte vieți a blogului acestuia, am vorbit cândva despre bătrânelul simpatic care a început cumva, acum mulți ani, să mă placă, datorită faptului că eram scundă și grăsuță (ca și nepoata lui) și că citeam. De-a lungul timpului, experiența mea literară a fost piperată și de recomandările și împrumuturile vecinului meu. Iar cartea ce tocmai am terminat-o face parte din aceeași zonă.

Adio, domnule Chips spune povestea domnului Chips (o prescurtate primită de la primii săi elevi, care a rămas cu el până la pensie, și chiar și după), profesor la școala de băieți Brookfield. Și deși noi îl întâlnim bătrân, ieșit la pensie și locuind vis-a-vis de școala căreia i-a slujit ani și ani la rând, amintirile domnului Chips se întind cu mult înainte de nașterea multora dintre cei din jurul său: până la vremea când avea doar 22 de ani și terifiat de numărul mare de elevi pe care va trebui să-i aibă sub o mână fermă, dar blândă în același timp.

Este o lectură extrem de ușoară. Nu știu exact la ce mă așteptam, însă nu a fost nimic de genul. Cu un scris mare, aflat doar pe jumătatea paginii, și cu imagini la fiecare zece pagini, a fost o carte care normal s-ar termina într-o oră jumătate. Eu însă am fost cam leneșă, am stat și pe tumblr între timp, și am mai lărgit timpul. Plus că am fost, super pe nepusă masă, la țară, deci recenzia vine oricum mai târziu decât mi-am propus.

Cartea este veche. Mirosul îi este foarte puternic, și chiar se imprima pe mâini. Asta a fost magic. Ce mi-a mai plăcut la carte, este că, într-un fel, m-am simțit. Merg la o școală veche, cu tradiție, iar în domnul Chips mi-am văzut propria dirigintă: simbolul respectivelor școli, stâlpii bătrâni care păstrează, pe lângă respectul a zeci de generații, și ideile și imaginea școlii dinaintea noastră, a elevilor de-acum. A fost fascinant să văd cum sistemul de acum o sută de ani este cam la fel, și cum profesorii, dacă știu să fie profesori, și oameni înainte de orice altceva, sunt văzuți, atât de colegii de breaslă, cât și de cei pe care-i au în față. A fost o reamintire blândă a faptului că în curând mă reîntorc la școală, și într-un fel m-a entuziasmat și mai tare pentru ceea ce urmează. Și în același timp, m-a făcut să apreciez și mai mult slujba de profesor, mai ales cum era descrisă în carte: pusă sub strictețea finanțatorilor și a directorilor mai mult sau mai puțin corupți, stând sub semnul întrebării în perioada primului război mondial.

În mare, a fost o carte interesantă, însă în cazul meu, nu a reușit să trezească ceva în mine. Sau ceva îndeajuns de puternic încât să rămân cu o impresie mai puternică. În afară de o singură scenă, restul stă mai degrabă sub indiferența pe care o am față de orice profesor care pentru mine nu înseamnă ceva. Poate că domnul Chips ar fi fost cineva pentru mine dacă mi-ar fi fost profesor, dar mi-a fost doar personaj principal într-o carte, și nu am putut vedea tot ce era el cu adevărat.

2/5

Supunerea elevilor și-o asigurase chiar de la început și onoarea îi fusese acordată, dar dragostea elevilor îi veni abia acuma, dragostea spontană și caracteristică a elevilor, față de un om bun, fără a fi moale, față de unul care-i înțelegea îndeajuns, dar nu din cale afară și a cărui fericire personală era strâns legată de fericirea lor proprie.


De pildă până acum nu făcuse niciun drum cu avionul, nici nu văzuse un film vorbitor. Astfel că avea în același timp experiență mai multă, dar și mai puțină decât un elev de școală, și totuși paradoxul acesta dintre tineri și bătrâni, lumea îl numea progres.

Ghici cine a început să citească în sfârșit Umbra vântului? Da, eu! Și sunt entuziasmată de carte, deja am găsit o grămadă de citate super faine, însă... Mâine merg la cinema cu verișoarele mele, la filmul „Lucy” și cred că mai entuziasmată sunt de varianta asta de petrecut ziua, pentru că de mult nu am mai stat așa mult cu verișoarele mele, de mult nu am mai mers la un film, iar eu îmi permit să fac cam orice vreau pentru că se apropie ziua mea de naștere și lucrul absolut superb în legătură cu o zi de naștere e că începe cu două săptămâni înainte, și mai ține două și după ~ Voi ce mai faceți?

5 comentarii:

  1. Aaa, vizionare plăcută! Eu am vrut să văd filmul online, dar calitatea acestuia e super proastă. Oricum, ideea filmului mi se pare mai mult decât genială și abia aștept să apară pe net o variantă mai acceptabilă. Eu citesc acum „Îngerul de catifea”, e o carte de dragoste, destul de simplă până acum. Te îmbrățișez, Sara!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. A fost foarte fain filmul! Cred că în cel mult o lună o să apară și pe net o variantă mai bună.
      Cartea are un titlu drăguț, sunt curioasă să văd ce părere ai (asta dacă decizi să-i faci recenzie).
      Te-am pupat!

      Ștergere
    2. Sara, cartea nu m-a impresionat prea tare. :( Nici nu cred că-i fac recenzie, mă așteptam la altceva.

      Ștergere
    3. Ah, cum crezi. Măcar ți-ai exprimat dezamăgirea, și știu să nu o încerc :(

      Ștergere
  2. Nu am mai auzit de carte, nu ma mira. App de Lucy, bine ca mi-ai amintit sa ma uit la el (si eu tot o varianta mai buna asteptam).
    Ce mai fac? Cred ca o sa ma apuc de Ultimul avanpost :)).
    Te tuc!

    RăspundețiȘtergere