10.06.2014

Vânzătorul de trecuturi de Jose Eduardo Agualusa


Am auzit câteva lucruri bune despre cartea asta, și imediat ce am văzut-o la un preț tare bun, am zis că trebuie să o am (mai multe detalii în postul de aici).

Oamenii mulțumiți de viitorul pe care-l au în față, mulțumiți de poziția socială pe care o ocupă, însă preocupați de un trecut nu atât de fericit, apelează la Felix Ventura, a cărui meserie este de a vinde trecuturi. Genealogii impresionante, rude regale, le poate face pe toate. Însă într-o zi un străin vine cu o cerere puțin mai diferită, iar Felix va învăța modul în care trecutul, chiar și cel fals, afectează prezentul și pe oricine implicat.

Cartea a fost interesantă, mai ales datorită faptului că naratorul mai tuturor capitolelor este o șopârlă, al cărui unic prieten este Felix. Îi place să observe cum noaptea plonjează din cer și este fascinat de gesturile colegului de locuință. El este o șopârlă cam rară, însă ca orice astfel de reptilă, îi place să mănânce țânțari și își aduce aminte de viața lui anterioară, în care era un om.

Cred că am ratat mai multe detalii din această carte, din cauză că se trece foarte ușor printre capitole. Am citit cartea în aproximativ 3 ore, are un scris mare și mult spațiu. Însă mi-a plăcut modul în care fantasticul se îmbină cu realul trecut și realul prezent și uneori realul viitor și creează un fel de bulă spațială în mintea ta, care te ține captivat. Are și niște filozofii tare drăguțe, niște întâmplări care mai de care mai dubioase, un plot-twist incredibil și un sentiment de melancolie de la prima până la ultima pagină. Șopârla se gândește la viața lui ca om, îți imaginezi și tu cum ar fi să fii șopârlă și să-ți aduci aminte de viața asta. Ai fi mândru? Ai fi încântat că reincarnarea există? Ai fi vrut să nu ai aceste amintiri? Și pe urmă observi cum trece timpul, cât de greu e să-l imortalizezi, să ți-l aduci aminte așa cum ar trebui (deși este imposibil, suntem prea subiectivi din fire) și realizezi că tot ce ai e acum. Cartea este disperarea prezentului.

Personajele sunt foarte interesante, par scoase dintr-o altă epocă, a magiei, a importanței lucrurilor mărunte și a atenției la detalii, și puse într-o societate în care nu se regăsesc. Sunt genul care ignoră, dar sunt atenți la orice detaliu, însă mie cel mai mult mi-a plăcut de iubita noastră șopârlă, avea o mentalitate tare interesantă, care normal, reiese foarte bine, din moment ce el narează toate întâmplările.

Sunt confuză, pentru că deși nu a lăsat un impact atât de mare asupra mea, acum că disec întâmplările și acțiunea cărții, realizez că de fapt își lasă urmele într-un mod mult mai subtil. Am tot stat de când am terminat cartea să mă gândesc ce notă i-aș da (știu că nu e foarte frumos să îngrădesc în note de la 1 la 5 o carte, dar m-am obișnuit și mi se pare că un număr spune mai multe despre cât mi-a plăcut, sau nu, cartea, decât voi fi eu în stare în multe rânduri), de obicei imediat mă hotărăsc, însă în cele din urmă, m-am hotărât, și nu am un motiv foarte bine definit, însă parcă i-a lipsit acel impact puternic:

3/5

Casa trăiește. Respiră. O aud în fiecare noapte suspinând.

Râse. Un râs trist, dar simpatic.

„Cel mai mare păcat este să nu iubești.” Au existat multe femei în viața mea, dar mă tem că nu am iubit nici una. Nu cu pasiune. Nu, poate, așa cum o cere natura. Mă gândesc la asta cu groază.

Și mie mi-ar plăcea să mă pot așeza la masă. Străinul se ospăta cu o poftă iradiantă, ca și cum ar fi savurat nu carnea tare a peștelui, ci întreaga lui viață, ani de-a lungul alunecând printre subita explorare a bancurilor de pești, printre vârtejurile apei, printre densele raze de lumină care, în după-amiezile însorite, străpung luciul mării, până în străfundurile-i albastre.

Angela Lucia este față de femei ca omenirea față de maimuțe.

Îmi amintesc, fără nici o plăcere, dar și fără părere de rău, numele meu omenesc. Nu îi simt deloc lipsa. Nu eram eu.

Am rămas în continuare așezat în acel loc, mult timp, având certitudinea că dacă mă sforțam, dacă rămâneam absolut nemișcat, treaz, dacă mi-ar fi atins sufletul, știu și eu! într-un fel sau altul, strălucirea stelelor, aș fi putut să aud glasul lui Dumnezeu.

Singurul lucru care nu se modifică în mine este trecutul: amintirea trecutului meu omenesc. Trecutul obișnuiește să fie stabil, este mereu acolo, frumos sau teribil, acolo va rămâne pentru totdeauna.

- Dacă ai știi tu în ce lucruri cred eu, te-ai uita la mine ca și cum aș fi eu, singură, un cerc imens de monștri.

- Sunt un om fără culoare, îmi spuse, și după cum știi, natura are oroare de vid.

Nu suntem cu adevărat fericiți decât atunci când e pentru totdeauna, dar numai copiii locuiesc acel timp în care toate lucrurile durează o veșnicie. La orele de cateheză, un preot bătrân, cu glas șters și privire obosită, a încercat, fără convingere, să-mi explice în ce constă veșnicia. Eu credeam că este un alt nume dat vacanței mari.

Între viață și cărți, fiule, alege cărțile.

Fericirea este aproape întotdeauna o iresponsabilitate. Suntem fericiți pentru câteva clipe scurte în care închidem ochii. 

- Am cunoscut o femeie extraordinară! Ah, dragul meu, nu găsesc cuvintele potrivite ca să o descriu- totul în ea este lumină! 
Am considerat că exagerează. Acolo unde este lumină, sunt și umbre. 

Memoria noastră, se hrănește, în bună parte, cu ceea ce alții își aduc aminte de noi. Avem tendința de a ne reaminti ca și cum amintirile noastre ar fi străine- ba chiar imaginare.

Unii cred că sunt morți. Alții chiar sunt morți și încă nu a avut nimeni curajul să le-o comunice. 

Am fost ceea ce am fost, fiindcă mi-a lipsit curajul de a fi altcineva.

Am scris absolut toate, dar absolut toate citatele pe care le-am însemnat în care (de obicei săream peste unele dintre ele), însă mi s-a părut destul de relevant să le scriu pe toate, scuzați-mă, încet-încet, șopârla mă trage spre ea (adică posibil că o să devin sucită și de cartea asta). Afară este urât, și este devreme, dar lumina e aproape dusă. Mi s-a terminat ceaiul și mi-e lene să mă ridic de-aici. Momentan, viața mea e o moleșeală continuă, și abia aștept să vină vacanța (probabil că o să spun asta în fiecare postare până când în sfârșit și vine). Voi ce mai faceți? ;3





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu