22.06.2014

Despre începuturile mele literare


Pentru că îmi place să urmez trendurile și deja am văzut postarea pe două bloguri diferite (al Leontinei și al Andreei). Practic voi vorbi despre cum am ajuns eu aici, scriind și citind (pentru că până la urmă este o strânsă legătură între cele două pasiuni).

Prima amintire clară pe care o am în legătură cu acest subiect ar fi asta: eu stând pe burtă pe podea la țară, cu un fel de abecedar (practic câte o pagină pentru fiecare literă, urmată de desene cu diferite lucruri/animale începând cu litera respectivă, iar la sfârșit texte din cărți și poezii) în față pe care-l citeam și reciteam încontinuu (știu, pentru că încă îl mai am pe undeva printr-un sertar de la birou și acum găzduiește câteva frunze uscate), mândrindu-mă bunicului că eram în stare să citesc singură. Am avut întotdeauna impresia că eram mare, pe la 8 ani, când se întâmpla asta, și că am fost destul de în vârstă când am învățat să citesc. Mama mi-a spulberat această idee când mi-a spus că eu de fapt la 4 ani puteam să citesc. Țin minte că la grădiniță mereu voiam rolurile cu cele mai lungi replici, pentru că-mi plăcea să citesc și să învăț pe de rost foi și foi.

Pe urmă am început școala și țin minte că în primele săptămâni de școală eram foarte frustrată pentru că colegii meu nu puteau să citească un cuvânt întreg și mă consideram foarte bună (da, eram o mică narcisistă răutăcioasă). La perioada aceea, citeam foarte multe basme (țin minte că-mi plăcea mult un fel de variație a lui Rapunzel, denumită Sălățica- de unde mi-am primit și poreclă în copilărie) și mă visam prințesă. Tata mi-a spus încă de pe atunci să citesc, să citesc, să citesc, iar eu am fost un copil prea cuminte să mă opun, chiar dacă unele cărți mă supărau (țin minte că nu am înțeles nimic din „Cuore, inimă de copil” și „Fram, ursul polar” l-am aruncat din pat când l-am terminat, iar după ce am plâns la „Singur pe lume”, nici nu am mai terminat-o). Asta fiind un scurt rezumat al claselor primare. Atunci am descoperit Eragon, iar eu deja eram înnebunită după dragoni și zmei și toate făpturile care nu erau simpli oameni. Și ca să știți ce impact a avut această carte asupra mea (având în vedere că până atunci nu citisem decât cărți vechi, clasice și de Harry Potter am dat abia la unsprezece ani), asta a fost singura mea sursă de fantastic. Nu mai voiam să fiu prințesă, voiam să fiu îmblânzitoare de dragoni și să știu să trag cu arcul și să am urechi ascuțite și să vorbesc cu copaci (chiar m-am împrietenit cu un brad din parc într-un an).

Însă aceea a fost și perioada în care am început să scriu. Clasa a treia, cel mai probabil, când am început să primim compuneri pe post de teme. În timp ce toți ceilalți le urau, eu le ceream de fiecare dată când întrebarea „ce să vă dau ca temă” venea la ora de română. Îmi plăcea, și cea mai mândră am fost de o compunere despre Ștefan cel Mare, primul meu FB la o compunere (pentru că, cumva, nu puteam sări de B pentru că niciodată nu aveau poveștile mele sfârșit, 10 rânduri erau prea puțin).

Generala a fost o perioadă foarte sumbră pentru mine, iar între timp descopeream internetul. Am dat de un forum, am citit lucruri, și am fost umplută de dorința să mă apuc și eu de scris. Eram clasa a șaptea și am adunat toate clișeele unei povești de dragoste, plus un stil de scris care vomită pe hârtie și fără pic de dezvoltare al personajelor, și a ieșit o mare tâmpenie. Surprinzător, eram tare mândră la perioada respectivă. Încă o am pe niște caiete (și mă întreb de ce nu le-am pus pe foc). Se numea „Aida” pentru că eram (și încă sunt) obsedată de acest nume și era o mare tâmpenie de care mi-e rușine.

Pe urmă am dat de wattpad, nu prea e important cum, însă important e că am dat. Tot la țară (pentru că de-acolo se strânge toată inspirația mea, aparent) am început o poveste, Death Princess, bazată pe o imagine pe care o aveam salvată în laptop. Bineînțeles, cu un stil de scris groaznic din nou, însă am dus-o la bun sfârșit. Este încă una dintre cele două pe care le-am terminat. Ceva fantasy cu o grămadă de romance și personaje despre care nu afli nimic nici până la sfârșit, însă îmi este tare aproape de inimă această poveste, pentru că prin ea am cunoscut o grămadă de persoane. Posibil să reciclez ideea în viitor.

Iar într-o excursie cu familia, înainte de clasa a opta, tot la începutul erei mele de wattpad, era un val de vampiri și am zis „sunt neutră față de prostia asta, dar pot încerca să fac ceva”. Nu cred că știți cât de mult iubesc, aparent, clișeele, pentru că se găsesc oriunde în ceea ce scriu. Povestea asta, Dragoste împotriva timpului (cred că ăsta-i era numele), este un foarte bun exemplu. Vampir cu vânătoare de vampiri, ceva reincarnare și un plot super messy și aiurea, pe care spre sfârșit devenise varză. Prima mea încercare de a scrie ceva smut. De-asemenea, cealaltă poveste pe care am dus-o la bun sfârșit. Rămâne o chestie în stadiu de trecut, nu știu dacă să mai fac ceva cu ea ori nu.

Și după a început obsesia. Am început să-mi iau ideile de oriunde, am început să creez lumi din ce în ce mai complexe, iar folderul meu cu povești a ajuns la peste 100 de documente word în care se regăseau crâmpeie pentru câte o poveste, sau replici. Am avut o luptă cu wattpadul, mi-am șters toate poveștile, iar după s-a întâmplat groaznicul lucru de a mi se strica laptopul, și absolut tot ce aveam pe el s-a dus. Adio o sută de idei de povești, adio characters refference, adio tot.

A fost o lovitură dură. După am început liceul și încet-încet, m-am lăsat de scris. Mai scriam, însă a fost o perioadă de maturizare pentru mine, dacă pot să spun așa. Am realizat că de fapt, deși scriam sute de cuvinte, nu transmiteam nimic, și atunci mi s-a schimbat total mentalitatea. Aveam nevoie de schimbări, și curând. Am renunțat la wattpad, iar toată vara trecută mi-am petrecut-o citind fanfiction-uri. Atunci am început și să citesc mai mult, spre sfârșitul clasei a noua, datorită unui program de la școală. Iar la începutul clasei a zecea, am cedat în favoarea englezei și am început să scriu fanfiction-uri. Încă o fac, engleza mea și modul de a scrie s-au îmbunătățit mult.

Blogul meu de scris este acum unul dintre lucrurile de care sunt cea mai mândră, și sincer sunt foarte mulțumită cu stilul meu de a scrie. Când mă reîntorc să recitesc lucrări de-ale mele, mă simt bine. Simt cum am crescut și am ajuns într-un loc unde sunt fericită cu cum sunt. Bineînțeles, întotdeauna există loc de mai bine, dar doar continuând să scriu voi avansa. Nu mai scriu lucruri lungi, pentru că nu mă simt în stare, simt că mă rătăcesc în detalii și acțiune, deși întotdeauna adaug noi idei viitoarelor mele povești.

Nu cred că vreau în mod special să ajung să public vreodată, momentan nici nu aș avea ce. Am apărut doar în revista școlii cu un fanfiction, și în afară de asta, mai scriu doar foarte scurte povestiri. Dacă chiar e să zic visul meu, ar fi să se facă o manga/comic după o idee de-a mea, care să aibă și o artă superbă. Nu cred că voi fi vreodată în stare să redau toate imaginile din capul meu prin cuvinte.

De ce am continuat și continui să scriu, chiar și după ce am avut pauze lungi și am fost dezamăgită și pusă la pământ pentru asta? Pentru că mă face fericită, mă simt utilă, simt că fac ceva și dacă cineva ajunge să se bucure de ce scriu și se regăsește în ce torn din sufletul meu, nu aș putea fi mai fericită. Plus, este singurul „talent” la care am lucrat, pe care l-am cizelat, și pe care nu l-am lăsat după o dezamăgire.

Singurul lucru pe care-l regret este momentul în care citeam Fiul lui d'Artagnan și mi s-a părut că un loc descris seamănă cu ceva ce am văzut, iar atunci toată imaginația mea creatoare a fugit de mine, pentru că nu mi-am mai putut imagina niciodată un loc fără să-l asociez cu undeva unde am fost deja, cu ceva ce am văzut. Este, de fapt, cel mai mare regret al vieții mele la momentul actual.

A ieșit foarte lung, trebuia să-mi scot istoria asta din mine, deci da, bună. Momentan sufăr de o criză existențială așa că încerc să găsesc lucruri care să mă motiveze și care să mă țină fericită. Scrisul este unul dintre aceste lucruri, așa că am simțit nevoia să scriu atât.

6 comentarii:

  1. Frumos spus :) Nu știu dacă ți-am mai zis, dar ai un stil aparte de a reda sentimentele și de a spune ce ai de spus, în sensul bun normal, doar că nu găsesc cuvântul potrivit pentru asta, sorry.
    Am citit și eu pe animezup o parte din Death Princess, după am vrut să o continui pe watt, dar nu am mai apucat, încă am o curiozitate legată de cum se termina toată povestea aceea, chiar îmi plăcuse ideea.
    Mult succes în continuare cu scrisul, mie îmi plac acele scurte scrieri ale tale, poate cu atât mai mult cu cât mi se pare mult mai complicat să redai ceva frumos într-un mod scurt decât să le faci lungi. Eu știu sigur că nu voi fi niciodată bună la scris chestii scurte, mă depășește.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc! Cred că este și din cauză că chiar îmi place să vorbesc despre mine, de iese chiar așa.

      Păi moare tipul rău al cărui nume nu-l mai țin minte, iar Emma este delegată regină a morții. Abdică și urmează la tron doi dintre cei cu care se lupta pentru „tron”. Nu știu exact cum să explic pentru că nu mai țin minte exact cât am postat pe animezup... Oricum, pentru nelămuriri și mai multe, îmi poți trimite un mail sau ceva.

      Mulțumesc frumos!

      Ștergere
  2. Cum spunea Leontina, ai un stil foarte plăcut, parcă plutesc printre cuvintele tale. Mă relaxează, într-un fel.
    Este ceva foarte tare să citești de la patru ani, chiar foarte super! Eu țin minte doar că am învățat ușor să citesc, deoarece, cum spuneam, îmi plăcea la momentul respectiv. Eu îmi aduc aminte că făcusem în generală o compunere cu un elefant și niște furnici, și fusese cea mai frumoasă din clasă. Chiar mă simțisem bine atunci.

    Da, da, "Death Princess". Cu fata aceea care visa cum mureau oamenii, sau cam așa ceva. Și cu băieții și fetele alea care se țineau după ea. Am citit-o, pe toată chiar. Și mi-a plăcut mult! Doar că nu mai știu cum s-a terminat. Oricum, știu că a fost prima poveste citită la tine.

    Eu îți doresc mult succes în tot ceea ce-ți propui, și sper să reușești să-ți publici acea manga. Chiar ar fi ceva foarte frumos! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă bucur! Nu aveți idee cât de mult mă bucură cuvintele voastre!
      Eu am avut un început tare greoi, pentru că nu-mi plăcea să mă asculte cineva, aveam impresia că se va râde de mine, deci a durat ceva până să-mi dau seama. E bine că-ți plăcea! Eu nu mai țin minte, dar era în mare parte și din cauză că nu aveam cu cine petrece timpul, așa că-mi trebuia activitate.

      Da, aia e povestea. Păi tipul rău (chiar i-am uitat numele, în afară de faptul că începea cu A, nu mai țin minte. Poate Allan, poate nu știu) a fost omorât de Moarte, iar Emma a urmat la tron ca Regină a Morții, însă abdică pentru că nu-și dorește o astfel de viață. Tatăl ei adevărat era fostul rege. Următorii la tron sunt Mark și gagică-sa (doi dintre rivalii ei la tron, de la bun început, cu care s-a împrietenit între timp, și care muriseră la un moment dat), iar restul se întorc în lumea reală. Încă-mi place ideea, deși acum nu știu de unde să o apuc.

      Mulțumesc mult! Eu nu prea mă pricep la desenat, îmi trebuie multă multă practică până să fiu în stare să fac ceva cum mi-aș imagina, deci mi-ar plăcea mai degrabă să fac o manga în parteneriat cu un artist, iar eu să vin cu ideile.

      Ștergere
  3. Citesc toate postările acestea și văd cum toată lumea citea de mică, cum toți scriau și așa mai departe și apoi sunt eu care am fost total pe dinafară până acum doi ani.
    De fapt, dacă stau mai bine să mă gândesc și acum sunt pe dinafară; eu toată viața mea am fost cu matematica și cu știința iar dacă mă gândesc mai bine de asta m-am apucat de citit; cititul înseamnă să aflu lucruri noi, înseamnă știință.
    Totuși, nici eu nu am terminat Singur pe lume pentru că eram prea rănită.
    Habar n-am de ce zic asta, dar toate postările voastre m-au făcut să mă simt foarte confuză.
    Nu știu ce e cu comentariul ăsta. Scuze.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu cred că contează când începi, contează să-ți placă și să nu ai de gând să renunți prea ușor/repede la asta.
      Îmi place mult cum ai pus problema, cititul fiind aflarea lucrurilor noi, ai dreptate.

      De ce confuză?

      Ștergere