08.05.2014

Despre viitor și grijile vârstei


Cred că fiecare dintre noi a trecut prin asta. Întrebarea Ce o să fac acum? vine fără scăpare la un moment dat în viață, de obicei la adolescență, când începi să te gândești la viitorul tău și la ce vrei să faci. Alegerile de la 18 ani o să-ți formeze următorii 40 de ani din viață. Înfricoșător, nu? Cel puțin eu așa văd treaba. Imediat fac 17 ani și nu știu încotro o să se ducă viața mea. Sunt confuză în mare parte a timpului și oricât aș încerca să găsesc răspunsul la aceste întrebări, mereu mă lovesc de diferite chestiuni și ajung la ideea că nu știu. Bun, și de-aici ce?

Nimeni nu-ți explică clar cum ajungi să-ți faci un viitor. Toată lumea îți spune că ai nevoie de diplome, activități extrașcolare ca să dea bine la un dosar pentru facultate. Bine, dar eu vreau să fac o facultate? Și dacă da, pe mine cine mă ajută să-mi dau seama ce mi se potrivește? Aici cine de ce îți place, dar dacă ce îți place ție nu-ți poate pune pâine pe masă? Sau nu o să te ajute să devii un om „respectat” în societate? Atunci, ce?

Eu consider că-mi pot grupa generația în patru mari categorii: oamenii creativi, care sunt plini de idei noi, inventive și motivația să încerce de câte ori e nevoie, dar să ajungă cei mai buni în domeniul pe care-l aleg, fie pictură, scris sau muzică. Pe urmă urmează oamenii practici și calculați, care știu ce vor încă din clasa I și muncesc cu burta pe carte ca să ajungă acolo. Și grupa a treia, oamenii prezentului, poate grupa pe care sunt cea mai invidioasă; ei nu vor să înțeleagă ce înseamnă consecințe și duc termenul de cea mai frumoasă perioadă a vieții până la un punct unde trezesc invidie în inima celor care nu consideră că trăiesc îndeajuns. Și ultima grupă, cea mai nenorocită, este formată din cei care plutesc în derivă, confuzi și fără nici un indicator ca să le arate unde este cel mai apropiat țărm; de obicei acest gen de oameni nu au făcut mai niciodată ceva pentru ei, au ascultat mai degrabă de sfaturile altora decât de ce și-au dorit, și în momentul în care ei sunt nevoiți să facă alegeri, se blochează.

Eu fac parte din acea ultimă grupă. Mă tot gândesc ce vreau să fac și în ultima vreme am schimbat multe hobby-uri, în speranța că voi găsi unul care să mi se potrivească și pe care să mi-l doresc alături o viață întreagă... sau cel puțin cât voi munci. Am trecut de la scris la desen, de la blogguit la traduceri, de la limbi străine la literatură. Nu m-am oprit nicăieri îndeajuns și încă-mi caut pasiunea în marea asta de hobby-uri. 
De câteva luni în mintea mea tot există această idee de a trăi clipa. Sau cel puțin din a face dintr-o clipă, un moment fericit. Nu am descoperit nici aici secretul, iar gânditul pozitiv nu s-a lipit de mine pentru prea multă vreme niciodată. Mi-am pus întrebarea Dacă mor mâine, eu ce am făcut pentru mine? Niciodată nu mi-am dat un răspuns satisfăcător, așa că încet-încet am încercat să-mi creez o lume în care acest răspuns să existe.

Sunt mai degrabă un om al vorbelor decât al faptelor. Emoțional, sunt blocată într-un trecut și am un complex legat de a mă compara cu oricine de lângă mine și de a mă vedea mai groaznică, bineînțeles. Asta înseamnă că nu prea am încredere în mine și mă gândesc mult prea mult la ce ar crede oamenii pe care vreau să-i fac mândri de orice vreau să fac. Nu este o gândire sănătoasă, mă face să pierd orice moment fericit, pentru că simt că dezamăgesc dacă sunt fericită, și fericirea nu vine din ceea ce ar trebui să fac.
Dacă am realizat ceva, acel ceva este că NU trebuie să fac nimic ca să mulțumesc pe cineva. Singura persoană care o să fie cu mine tot timpul sunt eu însămi și nu am de gând să ajung să mă urăsc, pentru că asta ar duce cel mai probabil la ștreang. Nu cred în ideea de a lăsa ceva în urmă, deși inima mea tânjește după atenție, tocmai din cauza acelui complex cu care am crescut încă de mică copilă. Cel mai important este să faci lucrurile cu satisfacție, pentru satisfacția ta personală. Este îndeajuns doar să trăiești, însă dacă tot o faci, fă-o exact cum vrei tu. 

Așa că iată-mă. Astăzi am 16 ani, 8 luni și 7 zile. Astăzi mă las de japoneză, pentru că nu merită oboseala. Astăzi mănânc trei ciocolăți, pentru că nu trebuie să mă mulțumesc decât pe mine. Astăzi nu o să-mi învăț la franceză, pentru că simpla menționare a acestei limbi mă face să vreau să plâng. Astăzi regret vreuna din aceste decizii? Nu. Mâine o să o fac? Poate. Îmi mai pasă? Unei părți din mine mereu îi va păsa. Dar e vremea să mă pun și pe mine pe primul loc.

O să merg pe ideea de Fuck them all.

Și tot nu știu ce vreau să fac.

4 comentarii:

  1. Dacă te consolează cu ceva, eu sunt în anul doi de facultate și încă nu mi-e clar ce anume voi putea să fac după ce îmi iau diploma. So, se poate și mai rău; oricum impresia mea e că lumea în general nu știe ce vrea să facă.
    Da, din păcate de multe ori din ceea ce ne place nouă cel mai mult să facem nu putem trăi. Cel puțin asta am observat eu. Pentru că eu una știu să zic ce mi-ar place să fac tot restul vieții, dar e greu și nici nu se poate trăi din așa ceva...
    Dar sunt convinsă că ne vom descurca cu toții cumva ;) Încerc să rămân optimistă, pentru că asta bate de departe alternativa.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, cred că problema legată de viitor o are toată lumea, cred că ni se pare atât de ușor, că avem prea multă libertate, încât nu știm ce să facem cu ea. Optimismul e întotdeauna bun, și cumva, tot o să ajungem noi undeva :)

      Ștergere
    2. Da, cred că problema legată de viitor o are toată lumea, cred că ni se pare atât de ușor, că avem prea multă libertate, încât nu știm ce să facem cu ea. Optimismul e întotdeauna bun, și cumva, tot o să ajungem noi undeva :)

      Ștergere
  2. Foarte frumoasă postare. Nu putem ști cum ne poartă viața de aceea prefer să mă agăț și de prezent și de viitor în același timp. Adică îmi place să trăiesc clipa însă mai păstrez o bucățică mică și pe ziua de mâine. Oricum, mereu se găsește o cale și trebuie să fim optimiști! Să ai o zi faină
    bobiță

    RăspundețiȘtergere